Testul PISA este un program internațional de evaluare a elevilor de 15 ani, inițiat de OCDE, care măsoară cât de bine pot aceștia să folosească în viața reală cunoștințele de la școală și vine de la Programme for International Student Assessment. La ultima evaluare, deloc surprinzător, copiii din România s-au clasat printre ultimii în Europa. Aproape jumătate dintre elevi nu înțeleg ce citesc. Au apărut și reacțiile din partea unor părinți: ”Pisa asta să își vadă de turnul ei, nu să ne învețe ea pe noi!”. Cum am ajuns aici? Să vă povestesc o întâmplare de pe vremea când administram o pensiune lângă aeroport.
— Alo, pensiunea?
— Da.
— Suntem și noi un grup din Bistrița și venim la București pe 28.
— Grup din Bistrița. În general nu cazăm grupuri. Câte persoane?
— 20, dar nu vrem să ședem, doar să lăsăm microbuzul.
— Microbuz de 20 de locuri. N-am cum. Îmi blochează toată parcarea.
— Haideți, vă rugăm frumos, suntem cu niște copii care mere în excursie la Parlamentul European și n-avem unde lăsa mașina. Călătorim toată noaptea ca să fim la 5 în aeroport, unde să ne ducem?
Mi-am luat timp de gândire. Pentru copii aș fi făcut o excepție. Îi și vedeam frânți de oboseală, adormiți pe scaune. Am și eu copii și nu suport să-i văd chinuindu-se. Interlocutorul meu îmi citește cumpăna și plusează.
— O să ne revanșăm cu niște produse bio de aici de pe la noi.
— Bine, fie, ne întâlnim la 4 și jumătate să aranjăm măgăoaia, să nu încurce.
Abia după ce am promis mi-am dat seama că va urma o nouă rundă de șicane cu vecinii, oricât de la limită aș fi parcat în rond o mașină de peste 7 metri. Noroc că la ora aia nu e nimeni treaz să mă observe.
La sosirea delegației pentru Parlamentul European mă înființez prompt în rond, în întunericul care se risipea fâșii. Șoferul microbuzului dusese copiii și acum îl așteptam să parcăm mașina. Începuse să plouă mărunt. De departe îi văd farurile. Coboară din microbuz un colos învelit într-o haină de piele, cu vârful nasului roșu, cu ochii albaștri spălăciți, dornic să-mi strângă mâna cu respect. Ne salutăm în grabă și trec să-l ghidez căci ploaia se întețea. Reușim să punem măgăoaia în repaus, cât să păstrăm un culoar de trecere, după care mă ofer să-l reped cu mașina mea înapoi la aeroport. Pe drum, deși nu era ora potrivită, încerc puțină conversație:
— Domnule, cred că v-au mâncat urechile copiii, să călătoriți atâta drum. Nu e obositor?
— Nu, deloc. Noaptea drumul e lejer, iar de ăștia mici n-avem decât șapte.
— Aaa, înțeleg că aveți și elevi mai mari…
— Da de unde, ceilalți sunt profesori.
— Păi da, că trebuie supravegheați, corect. Aveți cam doi supraveghetori la un elev, dacă nu mă înșel.
— Cam așa, a recunoscut șoferul, cu un zâmbet complice.
Între timp ajungem în parcarea aeroportului, de care ne despărțea doar vreo cinci minute. Ne luăm rămas bun, cu rugămintea să fiu sunat din timp la întoarcere, să nu aștepte copiii și profesorii după mine. Avioanele mai au întârziere, ținem legătura prin telefon. Ajung acasă și în loc să mă culc, mai mult din curiozitate, desfac cele trei sacoșe ticsite cu revanșa bio. Unul după altul ies la iveală șapte pachete trase la indigo. În fiecare se află o bucată de slană, o roată de caș și o sticlă de tărie, împachetate cu grijă. Supraveghetorii își făcuseră datoria, nu lipsea nimic.