Salonul cărţii balcanice, sub înaltul patronaj al Academiei franceze

Parisul, ca de fiecare dată, m-a primit cu braţe întinse de „bun venit!” Aici, lumea aparţine unui loc şi unei perioade: azi. Atâta vreme cât pari­zianul păstrează o strânsă legătură cu acest azi şi nu se pierde de sine, el rezistă. Un circuit printr-o agendă cu o gamă dispersată de manifestări. Fel şi fel: vise, mirări, senzaţii, curiozităţi. Reflexe şi impulsuri. Aleg, din noian, Salon du Livre des Balkans, deschis în foaierul Marelui Teatru de Comedie din arondismentul IX (40, Rue de Clichy). Carte balcanică, care include şi pe cea românească?! Curiozitate… Au trecut destui ani de când, la noi, nu se mai foloseşte expresia România – ţară balcanică. Limitele exacte ale Regiunii balcanice sunt dificil de stabilit. Comu­nităţi sau state, între care şi România, nu mai doresc să fie considerate bal­canice. De altfel, în 1999, o iniţiativă a Uniunii Europene va purta denumirea Pactul de stabilitate al Europei de Sud-Est. Aici este inclusă acum România. Cu toate acestea, cultura română dispune de multe elemente balcanice. Poate şi în acest temei unii scriitori români s-au alăturat Salonului de carte balcanică, organizat la Paris, timp de două zile (25 şi 26 iunie), de Asociaţia Albania şi Curierul Balcanilor – primul site de informaţii francofone din Euro­pa de Sud-Est, sub înaltul patronaj al Academiei franceze. Salonul s-a bucu­rat atât de sprijinul Centrului Naţional al Cărţii din Regiunea Ile-de-France, cât şi al Marelui Teatru de Comedie, pre­cum şi de susţinerea şi partici­pa­rea Ambasadelor Republicii Kosovo şi României, prin Institutul Cultural Ro­mân. Deşi România nu a recunoscut existenţa republicii autoproclamate Kosovo, cele două ţări şi-au dat mâna la această sărbătoare a cărţii bal­ca­nice. Luciditatea să fi luat locul exce­su­lui de autocenzurare? Posibil! Dacă nu cumva gestul va fi urmat de o că­dere în abis.

Două evenimente româneşti au suscitat interesul publicului cititor. Pe rând, cu o succintă prezentare. Primul: „Literatura română – imagine pentru a depăşi realitatea”, masă rotundă – con­dusă de Andreia Roman – care a reunit patru autori de generaţii şi ori­entări literare diferite. Dumitru Ţepe­neag, Virgil Tănase şi Sebastian Reichmann trăiesc în Franţa de prin anii ’70. Reichmann – poet şi psiholog cen­zurat de regimul totalitar, acuzat de suprarealism – s-a exilat în anul 1973. Prin anii ’60, Ţepeneag, împreună cu poe­tul Leonid Dimov, întemeiază oni­ris­mul estetic, curent literar unitar, ino­vator şi integrator, cu unicul scop de a abate literatura română de pe drumul marcat de realismul socialist, după modelul sovietic. Virgil Tănase, pe atunci scriitor debutant, aderă la aceas­tă mişcare literară. Oniriştii, so­co­tiţi elemente ostile regimului co­mu­nist, sunt obligaţi (majoritatea) să ia calea exilului. Ţepeneag cere azil po­litic în Franţa în anul 1975. Îl urmează Virgil Tănase, în 1977. Şi tot în Franţa şi-au publicat operele. După căderea co­munismului, şi-au manifestat cons­tant prezenţa în viaţa literară româ­nească.

Florina Ilis, participantă la dezba­te­re, aparţine tinerei generaţii de scrii­tori. S-a născut în Bihor, dar trăieşte la Cluj-Napoca. A publicat volume de poezie, teatru şi eseu, dar proza i-a adus celebritatea, afirmându-se cu proe­minenţă prin patru romane de ma­re succes, foarte bine primite atât de critica de specialitate, cât şi de cititori: Coborârea de pe cruce (2001), Che­marea lui Matei (2002), Cruciada co­piilor (declarată cartea anului 2005, care i-a adus celebritatea) şi, cel mai recent, Cinci nori coloraţi pe cerul de la răsărit.

Concluzia mesei rotunde: dezba­terile literare din ultimele două decenii – perioada post-totalitaristă – au fost foarte animate, fiind desfăşurate într-un climat polemic frecvent, ceea ce a condus la mutaţii radicale în felul de a gândi. Astăzi putem vorbi de ştergerea barierelor culturale şi reluarea dialo­gului dintre scriitorii din ţară şi din fostul exil, de modificarea dogmelor literare, de o nouă politică editorială, dar şi de recucerirea publicului internaţional prin traducerea scriitorilor români în limbi de circulaţie mondială.

Al doilea eveniment: tot o masă rotundă, scriitorii invitaţi – Gabriela Ademeşteanu, Letiţia Ilea, Dan Lungu şi Matei Vişniec – urmând să răspundă la întrebarea: ’’România, spre o nouă literatură angajată?’’ Dezbaterea a fost moderată de scriitorul Petre Răileanu.

Concluzii desprinse: Trecutul îl citim şi-l recitim, istoria fiind principalul personaj al operelor scriitorilor partici­panţi la dezbatere. Istoria, în general, ne-a lăsat amintiri neplăcute, a acţio­nat ca un dizolvant, nicidecum ca un coagulant al populaţiilor. A existat şi un coagulant, unic: suferinţa. Care a de­clan­şat o competiţie între naţiuni pen­tru premiul ’’Poporul cel mai maltratat de istorie’’. Răul este combătut prin ca­rica­tură, ironia şi humorul impreg­nează producţiile artistice. (Gabriela Ademeşteanu)

În finalul uneia dintre piesele de teatru ale lui Matei Vişniec, regele lasă cuvântul bufonului. Celebrul drama­turg, care trăieşte în Franţa din 1987, a găsit genul cel mai potrivit pentru a demasca cruzimea umană şi prostia po­litică: teatrul. (O piesă a sa, Occi­dent Express, se joacă, în prezent, pe scena râmniceană a Teatrului Anton Pann.) El dezvoltă o operă dramatur­gică impresionantă. Teatrul său, reunind texte memorabile, care nu sunt departe de poezie, nu este nici al cruzimii, nici al absurdului, nici chiar al incomunicabilităţii; este un teatru ins­pirat din spectacolul realităţii. Piesele sale sunt jucate în prezent peste tot în lume.

Istoria recentă este şi terenul pe care se situează opera lui Dan Lungu, universitar la Iaşi, unul dintre scriitorii tineri cei mai exportaţi în străinătate. În romanele sale povesteşte dezinvolt, cu mult umor şi cinism, ultimii ani ai regimului comunist, dar şi ai tranziţiei care a otăvit sufletele milioanelor de români înrobiţi de sărăcie.

Şi poeţii? Ei deţin secretul meta­mor­­fozării suferinţei lor constructive în jubilaţia cuvântului. Letiţia Ilea, poetă şi traducătoare din Cluj-Napoca, scrie ver­suri în franceză, ca şi în română. Ci­neva aprecia că poeta a ajuns la nean­tul existenţial bacovian, fiind as­tăzi, se pare, unică într-o asemenea ex­­primare. Imagine spontană: „sub­sem­­nez Letiţia Ilea/ profesie incertă/ for­ma­ţie adecvată/ tricotez armuri/ din pânză de păianjen/ numai pe comandă fermă.”

Ce am desprins? Deşi acest Sa­lonul de carte a avut o arie restrânsă, standurile fiind într-un fel improvizate, evenimentele din program, popula­ri­zate prin varii mijloace, au avut în schimb o bună audienţă. Cele două momente – table ronde – la care am participat confirmând şi încurajând viaţa literară românească. Nu este doar opinia celui care semnează această corespondenţă expediată din capitala lumii, cum numea, recent, Parisul, un bun prieten.