Rememorări de la Târgul Internațional de Carte Gaudeamus

• De sub povara cotidianului la testul literaturii

Doi autori – două cărți. Autorii la care mă refer sunt Ioan Barbu și Ion Andreiță. Cărțile în discuție, două vo­lume aduse de ei în vitrina recentei ediții a Târgului Internațional de carte Gau­deamus, găzduit de pa­latul Romexpo din Capitală: „Centrul lumii”, respectiv, „Minunea de a fi”.

Nu are de ce să mire pe nimeni preferința Editurii Dacia XXI pentru lansarea, la aceeași oră, a celor două proaspete apariții. Pe mine, oricum, nu. Avem în față doi scriitori pe care îi leagă multe. Sunt amândoi născuți în județul Olt, primul în localitatea Corbu, celălalt în Perieți. Au absolvit Filologia. Au îndelungi stagii de activitate și memorabile apariții în coloanele presei românești. Ceea ce nu înseamnă că îi putem confunda.

La mine în sat, în Cartojani de Vlașca, celui născut înaintea ta – frate, văr, vecin – îi vei spune toată viața Nenea. Rechem acest detaliu, la urma urmei o lege nescrisă, acum când am a mă decide cu cine să încep prezen­tarea aleșilor mei de azi. Detaliul men­ționat în fraza de dinainte mă scoate din încurcătură. Ioan Barbu e mai ră­să­rit ca ani (dreptu-i, doar cu unul sin­gur), dar cum toți îi spunem de multă vre­me Nenea, mă conformez. Și prin această carte, „Centrul lumii”, Nenea îmi apare drept un haiduc rătăcitor în­colo și încoace, presat de gândul să ia de la alții și să ne dea și nouă din zes­trea cu care se întoarce de pe drumuri, de regulă lungi, obositoare și pline de imprevizibil. Cu condeiul la oblânc și cu mâna streașină la ochi, înghite distanțele purtat de bidiviul adjudecat pentru sine și numit într-un fel anume, să zicem Mișu. Ataşate scărilor, de o parte şi de alta a șeii, bătută în pie­tre scumpe, se leagănă în mersul şă­galnic al lui Mișu – când la trap, când la galop, nu-i așa? – câte o de­sa­gă fermecată. Una conține verbe de tot felul, substantive și adjective, prepoziții, conjuncții. De partea cea­laltă sunt îngrămădite de-a valma instrumentele de lucru fără de care adunătorul și depozitarul de infor­mații nu ar fi în stare să comunice, să transmită, să se lege de semeni. Sunt vehicule informaţionale prin care ne ajung din urmă ceea ce că­lăreţul încredinţează hârtiei pentru noi: reportajul, documentarul, inter­viul.

Haiducul îşi joacă murgul unde vede cu ochii, se înfruptă cu volup­tate din bunătăţile la vedere şi odată ajuns la loc de popas, sub acoperiş de han primitor, purcede la treabă. Scrisul lui Ioan Barbu este precum îi e firea – lin curgător, lipsit de şovăiri, parfumat cât încape şi, dincolo de toate, captivant.

Paginile cărții lui Ioan Barbu au meteahna de a te prinde de mână şi de a nu-ţi da drumul până ce nu şi-au terminat spusele căutate în contul tău, aproape sau la mare distanţă de casă. Este o proprietate care nu ne prinde pe unii din noi. Se poate scrie reportaj cu tonul savant, în fraze eliptice şi er­me­tice. Citim reportaje sforăitoare, do­mi­nate de clişee şi lucruri comune. Se scrie reportaj de către cei care îşi cu­nosc auditoriul cu bună măsură şi pricepere în a-l îmbogăţi pe apropiatul tău cititorul. O luptă-i viața, deci te lup­tă, cu dragoste de ea, cu dor, zicea când­va poetul. Nenea Barbu este stă­pâ­nit de această dragoste și de dor în toate câte face și, ca și cum s-ar ști înre­gimentat într-o formație de luptă­tori pentru dreptate în lume, nu ezită să lase în urmă dunga plină de fru­mu­sețe a câștigătorului la loteria vieții. Pentru că te poți considera un învin­gă­tor să ajungi și să vezi toate cele adu­nate în calea ta prin vetre de istorie și cultură fără asemănare, prin Europa și dincolo de Ocean.

„Centrul lumii” este doar una din acele pravili pe care autorul le-a desti­nat confesiunilor sale de umblător la curțile dorului. Știe ca nimeni altul trăi­rile românismului de dincolo de gra­niță, soarbe cu încântare șoaptele adu­se de cei plecați din vatra nașterii, le ascultă romanța depărtării, ni-i adu­ce aproape cât să-i recâștigăm ca frați și surori. Pronunță cu evlavie și res­pect nume întâlnite, le provoacă măr­tu­risiri de farmec, ne adună ÎN PREAJ­MA LOR CÂT SĂ DESCO­PE­RIM ȘI UNII ȘI ALȚII CĂ NE AVEM DE NEA­MURI. NU-MI SCAPĂ DETALIUL CA ÎNAINTE DE A PORNI CU TRE­NUL ÎN ZORI SPRE MAREA ALBAS­TRĂ, IOAN BARBU SE OPREȘTE PE PRIS­PA CASEI PĂRINTEȘTI. Gest sim­bolic cu bătaie lungă. Aici, da, aici este CENTRUL LUMII, indiferent cum s-ar numi el pe hartă, noi de aici ne tragem și oricât de departe ar ajunge Mișu cu înfățișarea lui princiară, oricâte castele ar fi pe Loara și plaje înmiresmate în Florida, noi de aici, de fapt, nu plecăm.

Cu „Minunea de fi”, Jean Andreiță închide un cerc. L-a deschis sub ochii noștri injectați de admirație cu ceva decenii în urmă, când tipărea „Minu­nea de a trăi”, volumul său de debut. Re­petiția sugerează continuitate, con­sec­vență. Și nu doar în materie de lexic, de imagini, ci și în felul de a se ex­prima și adresa. Recunoaștem și la atâta distanță de rotiri ale globului terestru în jurul soarelui alura de trubadur a scriitorului, rostirea sa sub stele în căutare de iambi suitori și trohei, de săltărețe dactile. Pentru că, îndrăznesc să zic, și când se lasă tulburat de semnul cu ochiul al scriiturii în proză, rămâne consecvent în dra­gos­tea pentru poezie: arareori prozele sale sunt altceva decât mici poeme șlefuite cu podul palmei încinsă de febră și eliberate către noi sub forma de bijuterie.

Cartea de față începe cu un grupaj de poeme, pe care autorul pare a le fi selectat polemic. Când atâția în jur dau cu barda în Dumnezeu auzind de Eminescu, de patriotism și istorie na­țională, Ion Andreiță se șterge cu năduf pe frunte, se spală degrabă pe mâini cu apa scoasă din fântână din curtea casei părintești, se tamponează fără grabă cu un ștergar adus din lada de zestre a mamei și, astfel primenit, zăbovește între galbenele file ale volumelor de tinerețe pentru a extrage rime de suflet. Ele ne vorbesc despre întâlniri cu Eminescu, despre Zamolxe și daci de pe Columnă, despre Poiana lui Iocan, despre Iancu, despre țărâna arzândă de la Alba Iulia, în Cetate.

Cartea ne cheamă să-l însoțim pe autor în depărtări asiatice, în Cetatea Eternă, în Exagon. Tulburătoare măr­tu­risiri de martor ocular, dezmierdat de talent și împătimit tălmăcitor de senti­mente. Disting la Ion Andreiță o exis­ten­ță de literat acaparat de desfă­șu­ra­rea geometrică a cercurilor concen­trice. Este cercul exterior al marilor dis­tanțe, sigilat de întinderile Tibetului și de șoaptele asurzitoare ale Fluviului Galben. Cercul următor aparține Lati­ni­tății și dialogurilor propuse de ea. În sfâr­șit, cercul interior, locaș pentru ini­mă și bătăile sale ritmate de anotim­puri. Aici, ca pe o catapeteasmă din lemn de esență rară, poeme cu pro­prie­tăți de icoană, incasabile la intem­perii și efecte de clepsidră. Primul se numește „Mamei”. Celălalt, „Fir cu plumb”, dedicat tatei. Sunt, dacă vreți, ușile împărătești ale Altarului.

Ioan Barbu și Ion Andreiță mai au ceva în comun. Amândoi au trudit cu gândul la graficul plecării în tipografie a manuscrisului la zi. Amar de ani. Dar au sesizat, și unul și altul, că îi așteptă, pentru a-i pune la încercare, testul literaturii. S-au extras cu dezinvoltură de sub povara cotidianului pentru a se lăsa rătăciți în labirintul ficțiunii. Examen de capacitate trecut cu laude.