Râmnicul meu: Zăvoiul vâlcean, poftiți la o promenadă!

Cu mulți ani în urmă, până prin anii ‘75, încă nu știam că mă voi stabili, cândva, în orașul de la poalele Capelei. Nu știam nici prea multe despre Râmnic, dar, ascul­tând la radio transmisiile fotbalis­tice, mă ungeau la inimă cuvintele crainicului când pomenea despre „Zăvoiul vâlcean”. Mai târziu, l-am cunoscut, l-am bătut pas cu pas, m-am simțit de fiecare dată „ca acasă” în acest minunat și unic parc nășit de domnitorul Barbu Știr­bei, cu peste 165 de ani în urmă, fiind unul dintre cele mai vechi și mai frumoase parcuri din țară. Aici, la 29 iulie 1848, s-a cântat pentru prima dată cântecul „Deșteaptă-te, Ro­mâne!”, sub ba­gheta compozitorului Anton Pann, una dintre figurile ilustre ale culturii muzicale româ­neşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea, cel pe care poetul național Mihai Eminescu l-a numit „finul Pepelei cel isteţ ca un proverb”.
Știam că de câtăva vreme parcul a intrat în ample renovări, că se fac lucrări de anvergură pen­tru amenajarea și înfrumusețarea „Grădinii noastre Publice”.
Nu fac parte din rândul acelui „puhoi” de inși care critică și nu clădesc ceva! Știu însă altceva, că România este printre puținele țări de pe continente care și-au pierdut orice respect pentru valorile naționale. Ne autodistrugem în mod inconștient! Poate conștient, după voia unora.
Nu curiozitatea mi-a îndrumat pașii să văd cum arată, astăzi, Parcul Zăvoi, cât mai ales contro­versele pe care le-am auzit (și citit!), unele diametral opuse: ba arată frumos, ba arată groaznic; ba se vorbește despre hoții și bătaie de joc, de niște monștri care ar speria copiii, ba că este elegant, super, agreabil… Controverse am auzit și în ce privește termenul de finalizare a lucrărilor. Pe tabloul de la intrare în parc scrie clar: lucrările trebuiau să fie gata prin decem­brie, anul trecut.
Ce văd cu ochii mei, mi-am zis, e… sfânt! Și am purces să vi­zitez Parcul Zăvoi, astăzi îmbrăcat în straie noi. Am intrat pe poarta mare, pe care aș numi-o „Poarta Mircea cel Bătrân”.
Ce-am văzut? O lucrare destul de pretențioasă. Totul nou, mai puțin secularii copaci care și acum cântă (sau ascultă)… Deșteaptă-te, Române!
Toate aleile parcului sunt pa­vate, numai că unele pavele sunt deja sparte, datorită incorecte-i nivelări a nisipului, sau ce-o fi pus meșterii sub ele. Pe toate aleile sunt amplasate bănci noi, frumoa­se, elegante, pe unele dintre ele (felicitări!) fiind aplicată stema orașului. Partea urâtă a lucrurilor este aceea că pe multe dintre bănci se văd urme ale nesimțirii. Sunt am­plasate coșuri de gunoi moderne, „echipate” cu pungi de plastic. Multi­plele locuri de joacă pentru copii sunt frumos ampla­sate, iar în preaj­ma lor se află di­verse „aparate” pen­tru alunga­rea… anchilozei adul­ților. În preaj­ma acestor locuri sunt aranjate, interesant, băncuțe… șerpuitoare.
Am văzut copii care doreau să meargă să se joace, să urce și să coboare prin gura „monștrilor” amplasați în parc, pentru care unii „criticași” de profesie scriu de mama focului împotriva celor care lucrează la amenajarea Parcului Zăvoi. Cât de ușor e să critici, dar cât de greu este să faci ceva! Chiar când ești la masă cu 7-8 de-ai tăi, apare ceva de comentat, de criticat, dar aici, când orice ar face un pri­mar, se găsește măcar un „Gică contra”?
Am mers mai departe pe aleea mare către stadion. M-a întâmpinat o haită de câini, care se încăierau, făcând un scandal de mama focului. Iar în preajma lor alergau doi co­pii… Sunt sigur că iubitorii de animale, în acest moment, mi-ar „sări la gât”, că spun ceva rău de câinii lor! Dar eu aș vrea să-i văd pe bravii iubitori de animale (pardon, de câini) că protestează și la Crăciun, când se sacrifică milioane de porci, ori milioane de iezi și miei, la Sfintele Paști; să nu mai vorbim de sutele de milioane de păsări. Atunci, iubitorii de câini nu mai protestează! Nici când câinii slobozi de pe străzi și parcuri aleargă pe bieții copii, uneori sfâșiindu-i!
Mi-am continuat plimbarea prin parc și am văzut cum doi tineri, cred că erau la liceu, jucau șah. Uite că Zăvoiul vâlcean oferă și tinerilor ceva mult mai bun decât le oferă barurile sau discotecile… Am uitat de plimbarea prin parc, urmărind jucătorii de șah, până la terminarea partidei. Și-au strâns prietenește mâinile, au reașezat piesele la locul lor. Bravo lor, părinților și profeso­rilor lor! Dar și celor care le pun par­cul la dispoziție, într-un cadru atractiv.
Îmi spunea un prieten ceva mai cârcotaș că nu-i convine faptul că Zăvoiul nostru este închis cu un asemenea gard, că a costat mult, că, vezi Doamne! s-au spălat bani, că s-au furat… De unde știi tu? l-am întrebat. Te-ai uitat prin acte? Eu zic că este frumos, i-am replicat. Tot acel prieten îmi spunea că niște țigani au tăiat din copacii Zăvoiului. Dacă-i așa, i-am zis, nu este bine deloc. Atunci, întreb și eu, ce fac autoritățile abilitate? Este crimă să tai aiurea copaci din Zăvoi! Câțiva necesită, într-adevăr, niște lucrări de … înfrumusețare a coroanelor, de întinerire, să nu mai zicem de aspect…
În renumitul parc central al Chi­șinău, capitala Basarabiei noastre, de-a lungul anilor, edilii au amenajat o Alee a Clasicilor, unde sunt amplasate peste 25 de busturi ale unor mari personalități ale neamului românesc. La Chișinău, s-a putut. Nu s-ar putea și la noi, mai cu seamă acum, când Zăvoiul s-a îmbrăcat în haine noi?
Eu mai propun: fiecare alee (oricât de mică) să poarte numele unei personalități vâlcene (și nu numai); fiecare bancă din Zăvoiul vâlcean să poarte numele unui clasic; adică, în spatele băncii, la jumătatea ei, să fie fixată în pământ o țeavă pe care să fie prinsă o tăbliță cu numele unui scriitor, muzician, artist plastic, istoric etc. și câteva scurte informații despre personalitatea respectivă; fiecare loc de joacă să poarte numele unor personaje îndrăgite de cei mici, a unor basme etc.; arena cu tribune să se numească, să zicem, Domni­torul Barbu Știrbei (sau altcumva), iar aici să se desfășoare diverse întâlniri și concursuri culturale, spec­tacole, lansări de carte… Văd prin aceste propuneri un mod de re­vigorare a culturii locale, de antre­nare a tineretului în aer liber la o seamă de activități educative. Acel copilaș care se… îndrăgostește de o bancă își va întreba părinții: „De ce-i spune așa? Cine este…?” își va aminti toată viața că banca lui preferată a fost, să zic așa, Gib I. Mihăescu, unul din marii prozatori ro­mâni, născut pe meleaguri vâlcene.
Personal, cred că aceste propu­neri nu costă mai mult decât un spectacol fără gust, zgomotos, de la unele manifestări ale Zilelor Râmni­cului.
Îi rog pe cârcotași „s-o lase mai moale” cu critica. Avem justiție și alte organe abilitate să verifice cum s-au cheltuit banii. Plimbați-vă prin Parcul Zăvoi și bucurați-vă de frumusețile lui!
Gheorghe Puiu Răducan