La Vâlcea, ne-a lipsit conexiunea dintre jucătoare / Rasmus Poulsen a fost singur pe bancă / Momentul favorit, atmosfera de la meciul cu Thuringer / Vreau să câștig Liga Campionilor cu Gyor / Ea este jucătoarea mea preferată de la SCM
Nathalie, să știi nu voi fi prea politicos la început. Așa că-ți voi reaminti de Europenele din decembrie, unde România a bătut Suedia. A durut?
- Aaaa, ce meci a mai fost! Normal că a durut. România a făcut un meci foarte bun, în timp ce jocul nostru a fot un dezastru. Rămâne o amintire foarte neplăcută pentru noi, pentru că nu ne așteptam să pierdem acel meci. Dar tot creditul pentru victoria României. O echipă națională tânără, iar ăsta este un lucru pozitiv, pentru că poți construi ceva pe termen lung. Iar de aici cred că poate realiza ceva solid dacă vor jucătoarele vor crește în valoare și vor continua să joace împreună. Sunt foarte curioasă să le urmăresc, mai ales că sunt și câteva dintre colegele mele acolo.
Ai ratat o aruncare de la 7 metri la începutul meciului împotriva Ralucăi, a fost interessant, pentru noi vâlcenii, să vă vedem față în față. Ați discutat despre asta după?
- Ei, nu prea mult. Am fost insă foarte dezamăgită, pentru că la antrenamente execut multe aruncări de la 7 metri împotriva ei. Dar Raluca a făcut un meci foarte bun pe final. A jucat ultimele zece minute, sau ceva de genul, și a avut niște parade extraordinare. Mai ales că nu jucase deloc până atunci, deci a fost o prestație foarte bună. Bravo ei, cu atât mai mare decepția noastră!
Bine, gata cu amintirile neplăcute de la națională, trecem la tine. Ai început cariera la senioare în Suedia, într-o arenă de 300 locuri, în Skuru. Peste foarte puțin timp vei juca la Budapesta într-o formidabilă arenă de 20.000 de locuri, la cea mai bună echipă din lume. Este o comparație simbolică, aceasta cu arenele, pentru a descrie călătoria ta în lumea handbalului. Cum vezi, acum, această evoluție a ta?
- Cred că această călătorie, umilă din punctul meu de vedere, a fost uimitoare. Am început să joc handbal când aveam poate în jur de opt ani sau ceva de genul ăsta. Am încercat multe sporturi diferite. Dar am iubit întotdeauna sportul. Tatăl meu era și el un tip sportiv. Apoi am avut posibilitatea și am jucat handbal bine. Mai întâi am jucat în Suedia și apoi am avut primul meu club în străinătate în Danemarca. Transferul în Danemarca a fost întâiul mau pas făcut în lumea handbalului mare. Știi, pentru că nu este atât de profesional handbalul în Suedia. Este mai mult ca o familie, aș spune eu. Salarii mari nu există deloc. Joci mult cu prietenii tăi, multe fete rămân în cluburi mulți ani. Dacă compar cu România, sau în Franța sau în Danemarca, în toate aceste țări oamenii schimbă puțin mai mult. Și nivelul, desigur, este mult mai mare. Am început să joc handbal și mi s-a părut foarte interesant. Am întâlnit mulți oameni drăguți. Apoi, pur și simplu, cu timpul am realizat că eram competitivă și am primit multe posibilități să merg la cluburi mai bune. Cred că partea uimitoare cu handbalul, când joci în alte părți, sunt fanii, atmosfera. În Suedia ne lipsește mult asta. În general, în handbalul masculin și feminin, în Suedia, nu sunt atât de mulți oameni în sală. Dar când joci, de exemplu, aici în Râmnicu Vâlcea cu toți acești mii de oameni în sală, unul dintre cele mai minunate lucruri din handbal este această atmosferă greu de descris. Iar mie chiar îmi place să fiu pe teren când ai acest tip de atmosferă. Și, desigur, anul viitor în Budapesta, va fi o arenă și mai mare, așadar uimitor încă o dată.
Bănuiesc că ai semnat cu Gyor îndată ce ai aflat….
- Să știi că decizia de a pleca la Gyor nu am luat-o chiar pe loc. Nu am zis ”Da” imediat, am cântărit și alte contexte. Însă, la final, găsești foarte greu contraargumente când ți se oferă oportunitatea de a juca în cea mai bună echipă a lumii. Așa că am semnat un contract unu plus unu. Cum să spun, desigur, mă aștept la multă presiune. Știu că este un club care vrea întotdeauna să câștige. Ai Liga națională, ai Cupa, ai Liga Campionilor. Deci totul este acolo despre a învinge. Dar și să fii împreună cu atât de multe jucătoare de handbal de foarte, foarte mare valoare, wow! Cred că antrenamentele și tot ce este în jur vor fi foarte profesionale și de foarte înaltă calitate. Și asta aștept cu nerăbdare, să fiu în acest mediu și să văd cum sunt aceste fete din diferite echipe naționale. Sau cum se comportă în viața lor de zi cu zi. Am jucat cu multe dintre ele, împotriva lor. Deci aștept cu nerăbdare să fiu și în această zonă împreună cu ele. Sper să câștig Liga Campionilor. Asta este dorința mea cea mare.
Hai să ne întoarcem, te rog, la perioada petrecută în România. Ai început la CSM, ai jucat acolo doi ani, ai câștigat și bronzul Ligii Campionilor. Totuși, multă lume spune că nu ai atins cel mai bun nivel al tău. De ce crezi că s-a întâmplat asta?
- …Da, așa este. E greu să explic într-un mod scurt. Nu știu. Cred că a fost o perioadă în care am fost foarte fericită să joc și să trăiesc în București. Am avut colege extraordinare, pe care le-am plăcut mult. Dar a fost și o perioadă foarte dificilă. Am schimbat antrenorul de șase ori în acei doi ani. Am avut antrenori din zona Balcanilor care au preferat să folosească alte jucătoare în locul meu, și atunci este foarte greu să performezi dacă nu joci. Cred că, în special al doilea an a fost foarte greu. Am avut un antrenor sârb și multe jucătoare s-au accidentat. A fost un sezon dificil atât pentru mine, cât și pentru echipă. Am pierdut titlul, am fost eliminați, cred, în sferturile Ligii Campionilor și nu am avut rezultate bune în al doilea an. În primul an a fost mai bine – am câștigat trofeele interne, am jucat mai mult și am luat medalia de bronz în Liga Campionilor. Dar, nu știu… Cred că în general, când se schimbă atât de des antrenorii, e foarte greu pentru o echipă să performeze sau să construiască ceva. Un antrenor are nevoie de timp ca să formeze o echipă, să implementeze idei. Dacă ai un antrenor doar pentru o perioadă scurtă, e greu să ai succes real.
Acum, să revenim la Vâlcea. Care este primul lucru pe care ți-l amintești când ai venit aici?
- Nu îmi mai aduc aminte, dar oricum nu a fost o noutate pentru mine. În primul rând, știam că Vâlcea are multă istorie. Și cunoșteam multe jucătoare care au jucat aici. Apoi, când jucam la CSM, îmi amintesc meciurile contra Vâlcii. Erau cele mai teribile meciuri. Sala era plină, toată lumea țipa și încuraja Vâlcea. Deci știam Vâlcea de câțiva ani. Iar când am avut șansa să vin aici, am fost foarte deschisă la idee. Vorbind despre perioada de aici, nu știu. A fost dificil. Pentru că au fost doi ani în care nu am performat prea bine. Cred că anul trecut am avut un sezon mai bun, chiar dacă multe jucătoare au fost accidentate. Sezonul acesta însă a fost decepționant. Am jucat bine în Cupa Europeană, dar în campionat nu am reușit să atingem un nivel bun deloc.
De ce nu a reușit Vâlcea în acest sezon, Nathalie?
- Uite, chiar și acum când am terminat sezonul, tot o întrebare dificilă o găsesc. E greu să dai un singur răspuns. Din punctul meu de vedere, cred că a fost vorba și despre echilibrul din echipă, despre atmosfera din grup. Jucătoarele trebuie să se potrivească între ele. Cred că ne-am luptat mult cu asta în tot sezonul. Și, o spun din nou, nu am găsit această conexiune între noi. Am jucat prea individual, atât în apărare cât și în atac. Dacă mă uit pe hârtie la echipa noastră și o compar cu cele din fața noastră în clasament, pot spune că în România sunt multe echipe bune și e greu să joci bine în Liga Națională. Dar mi s-a părut că celelalte echipe au avut o conexiune mai bună între jucătoare, au jucat mai mult ca o echipă. Pentru mine, handbalul este un sport de echipă. Chiar dacă ai jucătoare valoroase, trebuie să existe un rol clar pentru fiecare. Nu toată lumea poate arunca de 15 ori pe meci sau să încerce să rezolve totul singură. Și cred că acesta a fost cumva problema noastră în acest sezon. Nu am reușit să scoatem ce e mai bun din fiecare, nici individual, nici împreună.
Deci pot înțelege că relațiile de joc și cele interumane nu au fost cele corecte?
- Da, așa cred eu. Nu știu dacă există un răspuns corect, dar da. Așa cum am învățat eu handbalul, cea mai bună performanță vine din jocul colectiv. Ai nevoie de conexiune, să te cunoști bine cu ceilalți în apărare. Trebuie să știu ce face jucătoarea de lângă mine. Și cred că ne-a lipsit această conexiune, atât în apărare cât și în atac. Și din această cauză ne-am chinuit de prea multe ori în campionat.
Că tot vorbeai despre schimbări de antrenori. Ați început cu Bent Dahl, pentru a termina cu Rasmus Poulsen. Cum îi vezi pe cei doi acum, în ansamblul echipei, după acest sezon ratat?
- E foarte greu de spus și nu aș vrea să mă avânt prea mult pe acest teritoriu. Bent Dahl a plecat în noiembrie, după meciul cu Rapid. Cu Bent, spre finalul perioadei lui, cred că nu am găsit o cooperare bună. Dar bănuiesc că a fost complicat și pentru el, mai ales după ce s-a întâmplat cu suporterii. Apoi a preluat Rasmus, a fost ceva nou, o energie proaspătă în echipă. Însă a fost dificil și pentru el. În primul rând, pentru că era singur pe bancă. Cred că orice antrenor, chiar dacă e bun, are nevoie de cineva alături, cu care să discute, să observe lucrurile. În final, am jucat bine în Europa, dar am avut probleme mari în campionat. Eu zic că Bent și Rasmus nu au reușit să găsească acel echilibru pentru a avea performanțe în Liga Națională. Nu pot să dau vina pe ei sau să spun că nu au făcut suficient. Cred, așa cum am spus și înainte, că este vorba și despre noi, fetele. Poate ne-a lipsit ceva, poate nu am reușit, împreună cu antrenorii, să găsim acel echilibru și acel nivel bun pe teren.
Au contat, pentru voi, jucătoarele, acele momente de adversitate ale fanilor la adresa lui Bent Dahl, după partida pierdută la Brașov?
- Eu zic că da. Toată echipa a resimțit presiunea acelor zile, era ceva care plutea în aer și despre care nimeni nu vorbea. Dar vorbind despre fani, am doar gânduri bune la adresa lor. Au fost mereu alături de noi, iar pentru asta trebuie să le mulțumim. Și să nu uităm că și pentru ei a fost greu, ținând cont de rezultatele noastre. Și ei au fost dezamăgiți și supărați că nu am performat mai bine. Dar, până la urmă, cum am spus, atmosfera, fanii, clubul de suporteri și restul oamenilor din sală ne-au susținut tot sezonul. Iar când am jucat al doilea meci acasă cu Thüringer, a fost uimitor. Doar că sunt tristă că nu a fost suficient pentru a ajunge în Final Four, dar acel meci și atmosfera au fost printre cele mai frumoase din cariera mea. Cu siguranță că partida cu Thuringer reprezintă momentul meu favorit pentru perioada petrecută la Râmnicu Vâlcea. Meci extrordinar, atmosferă incredibilă în tribune.
Pe de altă parte, chiar dacă nu mare, orașul este plăcut și liniștit. Am avut doar experiențe pozitive. Plus că, atunci când jucam bine, oamenii obișnuiau să ne transmită asta. Niciodată nu a venit cineva să-mi spună ceva rău. Eu sunt dintr-un oraș mare, dar am mai trăit și în orașe mici când am jucat handbal, iar lumea se comportă diferit față de orașele mari. Aici, oamenii sunt mai implicați în sport. Poate că citesc mai mult, urmăresc handbalul, știu mai multe despre handbal. Și asta mi se pare frumos și admirabil.
A existat vreo mare provocare pe care ai întâmpinat-o aici?
- Așa cum am spus, faptul că nu am reușit să avem rezultate bune în campionat a fost foarte greu pentru mine. Și bineînțeles pentru coechipierele mele, din punct de vedere mental. Să joci foarte slab într-un meci, și apoi foarte bine în următorul, nu știu, este foarte dificil și pentru tine ca jucătoare, pentru că e greu să înțelegi de ce. Știi că poți juca la un nivel înalt, iar apoi în meciul următor joci foarte slab și nu știi motivul. Da, categoric, asta a fost provocarea extremă sezonul acesta. Faptul că am avut performanțe atât de inconstante, sus și jos. Nimeni nu și-a dat seama care a fost motivul real. Și, din păcate, nu am reușit să trecem peste, mai ales în ceea ce privește mentalul.
Privind iarăși în urmă, ce antrenor a avut cel mai mare impact în cariera ta în această perioadă, în această călătorie?
- Oh, am avut mulți, foarte mulți antrenori. Dar aș spune că am avut unul, un antrenor tânăr, când am jucat în Suedia, când eram și eu foarte tânără, care în acea perioadă a însemnat foarte mult pentru mine, mă refer la tot ce a făcut pentru dezvoltarea mea, exact atunci când aveam nevoie. Pe de altă parte, cred că am început să reușesc în handbal, când am lucrat cu antrenorii din Danemarca. Acolo am avut antrenori care au crezut în mine. Am jucat mult. Așa că te dezvolți ca jucătoare de handbal, dar în același timp primești și construiești încrederea în tine. Și cred că nu contează mereu cât de bun este un antrenor, încrederea este extrem de importantă în handbal. Am avut mulți antrenori care au avut încredere în mine, iar asta îți oferă ceva în plus. Cred că atâta timp cât am avut această încredere din partea antrenorului, mi-a fost mai ușor să performez. Cred că, cum am vorbit și despre perioada mea la CSM, nu am jucat foarte mult, mai ales în al doilea an. Și atunci e greu, pentru că simțeam că antrenorul nu avea încredere în mine. Și cred că partea mentală este, de asemenea, foarte, foarte importantă.
Ai o carieră fantastică, cu atâtea realizări. Care este momentul de care ești cea mai mândră în handbal?
- La final, aș spune că acele două medalii(argint și bronz la Europene-n.a.) câștigate cu echipa națională. Desigur, există toate amintirile din cluburi, titlurile câștigate în campionat, toate acele lucruri sunt importante. Dar cu echipa națională este ceva aparte. Și acesta este motivul pentru care încă mai joc la echipa națională. Vreau să mai obțin încă o medalie. Am jucat la multe campionate și, nu știu, să joc pentru Suedia, alături de fete, este un sentiment extraordinar. Dar, în ultimii ani, am terminat pe locul patru de vreo patru ori, cred. Așa că aș spune că cele două medalii pe care le am cu naționala le pun foarte sus.
Ce te-a inspirat să devii jucătoare de handbal?
- Nu îmi aduc aminte să mă fi inspirat cineva sau ceva anume. Nu provin dintr-o familie de handbaliști. Dar, cum am mai spus, tatăl meu era foarte implicat în sport și am iubit mereu sportul, de când eram mică. Așa că pentru mine nu a existat niciodată întrebarea dacă voi face sport sau nu, a fost ceva natural să devin sportivă. Îmi plăcea să fiu în sală, cu prietenii, să joc în pauze când juca echipa de seniori. Eram mereu în sală când creșteam. Asta era zona mea de confort, ceva ce iubeam cu adevărat. Și apoi, cum am spus, am început să joc bine handbal și cred că totul a continuat de la sine. Nu m-am gândit niciodată, când eram mică, că „vreau să fiu profesionistă în handbal”. Pur și simplu s-a întâmplat. Am jucat handbal, apoi am început să joc la seniori, apoi m-am transferat la un alt club în Suedia și apoi în Danemarca, primul meu contract profesionist în străinătate. Și de acolo totul a continuat. Sunt foarte, foarte fericită că am avut posibilitatea de a face din handbal meseria mea. Să nu am o slujbă „normală”, este ceva foarte frumos și interesant.
Cumva legat de ceea ce ai spus adineauri, cum ai explica handbalul cuiva care crede că este doar fotbal cu mâinile?
- Hahaha (râde cu poftă– n.a.). Da, mulți oameni din SUA spun asta (și iarăși râde-n.a.). Dar, desigur, eu care sunt o fană a handbalului, sunt foarte pozitivă în legătură cu acest sport. Cred că este distractiv de urmărit pentru că se întâmplă mereu ceva. Multe lucruri se pot întâmpla într-un singur meci, poți fi în avantaj sau în dezavantaj și totuși la final meciul se poate termina egal. Cred că asta este partea cea mai amuzantă la handbal: meciul durează 60 de minute și chiar contează fiecare minut. Este plăcut să-l urmărești. Desigur, sunt multe reguli, iar pentru cineva care nu înțelege handbalul, poate fi dificil la început. Dar este un sport bun de urmărit. Meciurile nu sunt foarte lungi, atmosfera este frumoasă și pe teren se întâmplă multe. Iar noi, jucătorii de handbal, suntem oameni faini. Suntem duri pe teren, dar în afara lui suntem prieteni.
Ai vreun ritual sau superstiție înainte de meci? Chiar dacă nu o recunoști?
- Nu neapărat, dar, da, am unele lucruri. De exemplu, de obicei mănânc același fel de mâncare când jucăm acasă, pentru că în deplasare comandă altcineva mâncarea. Și la încălzire am o anumită rutină pe care o respect. Dar nu e ceva ce, dacă nu îl fac, mă panichez. Este mai degrabă o chestie de confort. Știu cum mă pregătesc înainte de meci, așa că nu mai trebuie să mă gândesc prea mult. Și în vestiar, fac lucrurile în același mod, la fel și la încălzire.
Dacă handbalul ar avea o melodie de intrare, ca la box, care ar fi melodia ta și de ce?
- Ooh, sunt foarte slabă la ținut minte titluri de melodii. Nu știu exact, dar îmi place când e volum ridicat în sală și un ritm puternic, ceva cu atmosferă de club. Ceva cu energie, care să te facă să simți că „acum începe meciul”. Nu știu o melodie anume, dar ceva care să-ți dea starea potrivită înainte de meci. Poate să fie și o medodie ABBA, da.
Ai spus că iubești sportul, în general. Dacă ai putea să faci schimb de locuri pentru o zi cu orice sportiv, indiferent de sport sau gen, cine ar fi?
- În acest moment ar fi fi Armand Duplantis (săritor cu prăjina suedez, campion mondial, olimpic, european, deținător al recordurilor mondiale în are liber și sală-n.a). Este foarte simpatic și are niște rezultate extraordinare. Am fost de două ori la Olimpiadă cu el și să-l văd cum performează este uimitor. Îmi place să fac parte dintr-o echipă, să câștigăm și să pierdem împreună, să trăim totul ca un colectiv. Dar la ultima Olimpiadă, când a bătut recordul și toată arena îl urmărea doar pe el, a fost incredibil. Toată atenția a zeci de mii de oameni pe un singur sportiv. Foarte, foarte cool.
Ai petrecut patru ani în România? Ai învățat limba? Sarmale? Mămăligă? Putem spune că ai devenit puțin româncă?
- Cred că da. M-am obișnuit cu multe lucruri. Iar cuvintele de bază, sigur, le rostesc bine(confirm-n.a.) Dar în niciun caz cu mămăliga, nu-mi place. Uite o chestie, pe care am deprins-o aici. La condus mașina, cred că am devenit un pic mai dură comparativ cum se conduce în Suedia. Pot spune că acești patru ani în România au fost foarte buni. Îmi place țara, îmi place natura, sunt atât de multe locuri frumoase aici. Și, nu știu, de când am jucat aici, am început să apreciez mai mult întâlnirea cu alte culturi. Nu trebuie să fie doar românească. În handbal, întâlnești oameni din multe naționalități. Înveți cum au crescut, ce mănâncă, cum trăiesc. Pentru mine este fascinant. Îmi place mult handbalul, dar această parte, în care te intersectezi cu alte culturi, este un mare bonus. Înveți multe despre viață. Apreciez foarte mult Suedia, și sper că mă voi întoarce acolo mai târziu în viață. Dar sunt bucuroasă că am avut ocazia să trăiesc și în alte țări. Nu cred că aș fi locuit în România dacă nu jucam handbal. Și va fi foarte tare să pot spune copiilor mei, într-o zi: „Am locuit patru ani în România.”
Chiar așa, ”într-o zi”. Unde te vezi în următorii trei, poate chiar cinci ani? Cât mai vrei să joci?
- Nu știu acum. Și nici nu mă gândesc la prietena mea Camilla (Herrem-n.a), care încă mai joacă. O iau sezon cu sezon. Acum voi împlini 34 de ani, deci încep să fiu „mai în vârstă”. Și, bineînțeles, vreau să am o familie în viitor. Așa că nu știu exact. Este o întrebare pe care mi-o pun și eu des. Studiez acum economie și sper că voi putea lucra în acest domeniu după cariera în handbal. Dar cât voi mai juca? Nu știu.
Te vei întoarce acasă la final de carieră?
- Da, în Suedia, dar acum nu știu dacă voi mai juca acolo. Nu exclud nici a fi antrenor, dar este mai complicat. În Suedia nu sunt atât de multe oportunități ca în România pentru antrenori. Nu sunt multe cluburi profesioniste și mulți antrenori trebuie să aibă alt job pe lângă, ceea ce e puțin trist.
Care a fost cel mai neașteptat lucru pe care l-ai descoperit în România și despre care ai povesti prietenilor tăi din Suedia?
- Cred că înainte să mă mut aici, aveam o anumită imagine despre România. Dar pentru că este prima țară în care m-am mutat (nu pun Danemarca, pentru că e foarte similară cu Suedia), am fost surprinsă. Oamenii trăiesc vieți destul de similare, indiferent dacă sunt din Franța, România sau Suedia. Nu mă așteptam la asta. Credeam că vor fi diferențe mari între țările aflate la mii de kilometri distanță. Nu știu dacă a fost ceva „neașteptat”, dar am o impresie foarte pozitivă despre viața în România. Desigur, pot observa diferențele între cei care au bani și cei care nu. Dar simt că România se dezvoltă și merge într-o direcție bună, ceea ce mă bucură. Pentru că toți oamenii merită o viață bună, chiar dacă nu este ușor pentru toată lumea. Și în Suedia sunt oameni care au dificultăți, mai ales când prețurile cresc, nu toți își permit o locuință, de exemplu. Așa că văd probleme și acolo, dar sper că lucrurile merg într-o direcție bună, atât în România cât și în Suedia.
Când vrei să te relaxezi, ce preferi?
- Un film bun, ceva serios. Poate o carte bună. Nu știu. Nu prea stau pe Instagram sau ceva de genul acesta. Ei, poate că folosesc telefonul puțin cam mult, bine, ca toată lumea. Și nu cred că sunt cea mai rea la asta. Cunosc multe persoane din echipă care folosesc telefonul mai mult decât mine, fără să fiu răutăcioasă. Uite, un canal de mainstream e ceva ce aleg atunci când vreau să mă liniștesc. Pot să spun că îmi plac serialele de tip ”crime” , cele cu povești de viață, de asemenea urmăresc multe documentare.
Dacă ar fi să te gândești la o jucătoare preferată din echipa Vâlcii, care ar fi aceea?
- Aș alege-o pe Rebe (Rebeca Necula-n.a.). Pentru că este o fată minunată și, de asemenea, o foarte bună jucătoare de handbal. Întotdeauna încearcă să dea totul, pune mereu echipa pe primul loc, încearcă să rezolve problemele. Este încă tânără și are multe de învățat, dar este deschisă să învețe și să asculte, iar asta o va ajuta foarte mult în carieră. În același timp, cred că trebuie să fie puțin mai dură și să aibă mai multă încredere în ea, pentru că este o jucătoare foarte bună și ar trebui să-și valorifice calitățile mai mult decât o face acum.
Foarte frumos, chiar mă bucur pentru această încheiere. Pentru că eu am terminat întrebările, mai ales că mi-ai spus înainte că timpul este foarte scurt pentru tine astăzi. Dacă vrei să adaugi ceva, te rog.
- Bineînțeles, vreau să mulțumesc orașului Râmnicu Vâlcea pentru acești doi ani. Chiar dacă nu am obținut niște rezultate foarte mari, sunt totuși foarte fericită pentru timpul petrecut aici și le doresc clubului și oamenilor de aici mult succes în sezonul următor. Cum am spus, oamenii de aici, staff-ul, toți sunt persoane extraordinare. Și asta voi păstra mereu în amintire. Când vii din străinătate, e minunat să ai români în jur care au grijă de tine și cărora chiar le pasă de tine, pentru că suntem departe de casă. Iar când petreci aici 300 de zile pe an, e foarte important să ai astfel de oameni lângă tine. Încă o dată, mulțumesc tuturor.
Nathalie, și cei din Vâlcea îți urează mult succes în continuare. Să auzim numai de bine și să ne revedem cu plăcere!
- Vă mulțumesc!
