Suirea Elenei Udrea în mașina poliției, din fața sediului DNA cu brățara cătușelor la mâini și scoborârea ei fără cătușe, în curtea Poliției, a creat nu numai un scandal extern (a inflamat redacțiile, în crâșmă s-au înjurat consumatorii, pe diferențe de viziune, iar la domiciliile neinculpaților s-au păruit soacra cu nora), dar s-a produs și motivul unei anchete interne. DNA-ul s-a autosesizat, iar mai mari poliției au luat foc. Cine a pus cătușele, cine le-a scos, care-i procurorul care-a decis ce-a decis și ce mână de polițist iresponsabil a descuiat cu un minut mai devreme lacătul încheietorilor? Cătușele, de mai multă vreme, funcționează la noi ca un avans la pedeapsă. Sunt parte a unei pedepse nepronunțate. Încătușat, un ministru, un primar, un judecător, spre deosebire de un hoț de buzunare care-și arată poza cu cătușe mândru, ca o legitimare a profesiei, e terfelit cu totul, mitul funcției se duce dracului chiar dacă după trei zile sau trei luni e găsit nevinovat. După șapte luni de arest și preumblări cu cătușe la mâini, Stavarache, primarul Bacăului, e liber și gata să-și reia funcția de primar. Cum îl privesc ăia de se duc să le dea aprobare de combustibil? Nu se uită la mâinile lui care iscălesc cererea cu o ironie abia ascunsă în ochi? Sau dacă nu iscălește, nu-i zice unul – tu faci mă, dreptate, că doar te-am văzut la televizor cu cătușe, pușcăriașule! (…)
Propun ca încătușaților să li se pună și lanțuri la picioare!
