Participând la o lansare de carte am avut prilejul să-l cunosc pe poetul Vasile Poenaru și să-i cumpăr volumul de versuri “101 poeme” editat în cadrul proiectului eLiteratura din București din anul 2013.
Născut în evul cu reverberații staliniste într-un sat ialomițean din inima Bărăganului, poetul, cu seva pământului natal în suflet, se autodefinește într-unul dintre poemele de început, astfel: O frunză a tăiat cerul;/ o pală de vânt a murit;/ un pom a supt bogățiile Universului;/ o apă a despicat pământul./ Acestea sunt din puterea marelui zeu/ numit Transformare./ Numai eu rămân același mereu/ și merg pe o dreaptă cărare,/ cu fruntea brăzdată de-un curcubeu. (Eu) Și continuă să-și interpreteze sufletul în poemul următor, spunând: Gigantic, ceru-mi domină deasupra…/ Asemeni porumbeilor gingași,/ nourii mi se așază pe umeri./ Stamine de raze-mi împodobesc fața/ și-n ochi îmi arde/ albastrul floral. (Autoportret)
Cartea, începând cu aceste două poeme, ne vestește că suntem în prezența unui poet profund, impresionant prin alcătuirea unor imagini poetice tulburătoare ce-ți picură în suflet valuri de lumină și sevă de bucurie fără margini: Îmi susură sub tălpi izvoare/ ce curg din ochiul altui soare…(Dorința) sau Cu ramurile-n stele prin tălpi mă scurg în iarbă (Dor). Acest vers de o neasemuită frumusețe m-a dus imediat cu gândul la Nicolae Labiș și la nemuritoarele lui versuri: E-un curcubeu deasupra lumii sufletului meu/ Eu curg întreg în acest cântec sfânt/ Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt.
Poetul își croiește cu lejeritate drum printre cuvinte, oferindu-i cititorului surpriză după surpriză pe măsură ce înaintează în cuprinsul cărții. Oricare ar fi cititorul, chiar unul mai puțin sensibil, nu poate să nu se emoționeze când ajunge la asemenea versuri cu acorduri de netăgăduită valoare: Înotul mi-era năvalnic, curgeau distanțele vuind/ și marea de holde hrănea setea de/ laptele curat al depărtării. Treceau mugind/ între trup și mișcare zilele și nopțile cu/ chipurile lor de păsări și castele/ neîntrerupte. Mă-mbălsămau șoptirile duioase/ din grâul cu miresme de greieri azurii. Și/ timpurile/ curgeau frumoase, ca argintul de vii. (Naufragiu) În nenumărate rânduri Vasile Poenaru își poposește în suflet și scoate la iveală, cu talent și migală, alcătuiri poetice de o mare sensibilitate, cu tematică diversă: mama, tata, bunicul, Bărăganul, copilăria etc.
Evocarea mamei, ca ființa cea mai dragă de pe pământ, i-a ieșit într-un veșmânt inedit: Nu mă mai priviți,/ rupeți rădăcinile acestea/ din sufletul fântânii./ Am poposit ca o cioară rănită/ pe cumpăna vieții tale, mamă./ Alungă-mă și nu mă hrăni,/ du-mă-n păduri și lovește-mă/ cu capul de stele./ Altfel, sub greutatea mea,/ se va pleca cumpăna vieții tale./ Voi bea apă vie pe jertfa ta. (Popas) Poezia lui Vasile Poenaru e plină de Bărăgan cu soarele și câmpia lui, cu seva și lumina lui, cu umbrele și clipele lui. Bărăganul e vinovat de eliberarea maiestuoasă a cuvintelor din setea câmpiei lui pe albul imaculat de sub pana poetului: Cunosc un timp verde al începuturilor./ E un timp fertil ca Bărăganul. E un timp/ al tuturor semințelor. Mă întind cernoziom lui/ și hrănesc începuturile./ Tot mai greu susțin pământul tălpile mele/ goale./ În carnea mea plesnesc din bici copacii. (Tot mai greu susțin pământul)
Influența lui Nichita Stănescu (pe care l-a tradus în limba engleză) cu ale lui construcții poetice ieșite din tipar se simte din plin în poemul Pasăre de sub apă, al cărui stil manevrier te înfioară pur și simplu: Uite sară în de sară/ Prinde fiara limbă rară/ Și îmi picură amare/ De o sfântă de plânsoare/ Și mă trece râu de rece/ De a viața mea să sece/ Mă viiază rar anume/ A înalt de altă lume/ Și îmi spune ce mă spune/ A de alte frunze sune/ Și îmi doare dorul mie/ Mai izvor de apă vie/ Și îmi merge mersul iară/ Mai de limba ei de fiară/ Sară-n râuri mă mai pierde/ Mai a domnu somn de verde/ I aiure de pădure/ Mai mă lasă a mă fure/ Vină fiară a mă-nsoară/ La izvor de umbră rară/ Vină fiară a mă trece/ De a viața mea să sece…
Punctul forte al cărții îl constituie cele șaisprezece sonete din capitolul Muntele. Toate sunt construite cu o precizie matematică, poetul respectând cu strictețe toate normele literare specifice acestei forme fixe de poezie, punându-ne în situația să asistăm la foșnetul mirabil al cuvintelor în versuri de-a dreptul memorabile: Câmpia-și arde pruncii în ochii-i infiniți,/ Suflarea lor imensă mă-alintă și mă doare;/ sub trandafiri de stingeri, mereu nepotoliți,/ semințele mirării cresc cosmică vâltoare./ Beau focul frânt de gânduri pe-o floare când mă-nsori,/ O, mama mea, cu moartea de-a pururi virgină/ Și vacile luminii, în staulul din zori,/ Ling soarele, născutul din trupu-mi fără vină./ Metalul lung din patimi, cu nervii duși în vânt/ Un plug de sânge-avântă în tunet greu prin vreme/ Și brazde reci mă zvântă sub rara lor beție./ Prin gurile de iarbă, sub inima-n robie,/ Vreau nunțile de iele cu dor să mă blesteme,/ Cum Bărăganu-i setea de care sunt înfrânt.
Bărăganul, ca „un călăreț atomic”, cucerește întreaga ființă a poetului, care, „sub coapse lungi de viscol, în herghelii de stele” știe că acesta în „câmpia fără margini” de lupi „ îl va ascunde în pântece de miel”.
Spre deosebie de majoritatea poeților, care își evocă doar mama în versurile lor, Vasile Poenaru se numără printre cei puțini care își ilustrează în poeme și tatăl și bunicii – și o face cu glas de cântec într-o dulce respirare a visului: Tata punea-n taină/ Soarele pe masă,/ Mămăligă caldă din alt veac./ Așa controla el universul/ câteodată, înstrunind iubirea./ Ne hrăneam cu raze/ și cu lapte cosmic./ Clocoteam de gânduri/ Pe vetrele sonore/ De parcă eram oalele fierbând/ În care el pregătea/ Propriul lui suflet/ Pentru ospățul timpului ce vine ./ Gravităm și-acum/ În jurul mesei/ Pe orbite tot mai depărtate/ Și măcar o rază/ Din soarele acela aburind/ Până la inima noastră/ Tot mai străbate. (Soarele și tata)
„Navigând prin veșnicii” și “„aruncând cuvinte lungi și vii”, poetul Vasile Poenaru strălucește în peisajul poetic românesc cu aura unui adevărat cuceritor pe frontul fără învingători al cuvintelor.