Moto: „Ca să cunoști poporul român, să-i înțelegi istoria și credința – trebuie să ai inima cerului și brațele mării”
Nu mă mai căutaţi prin pământuri străine! Sunt demult acasă. Mă odihnesc după atâta zbucium, dar mulţumit să observ că ideile mele au rodit în mintea şi în inima multor români. Nu în toţi, desigur – şi nici toate ideile mele –, dar asta-i altă poveste. De-acum, nu mă mai căutaţi prin pământuri străine, deşi am călătorit destul de mult! Ţara, înainte de toate, am bătut-o de-a lungul şi de-a latul – cu pasul. Dar mai ales cu iubirea. Am călătorit şi în lume: cu voie şi fără voie, de la alţii. Eram , la studii, când, la adunarea tinerimii române din noaptea Revelionului 1847, am rostit un discurs despre marele ideal al românilor. Socotesc, le-am spus, că nobila noastră țintă nu poate fi alta decât unitatea naţională. Unitatea, mai întâi în idei şi simţăminte, care să aducă, prin ea, unitatea politică. Tot , mă aflam în februarie 1848, când s-a declanşat Revoluţia Franceză. Am participat la luptele de stradă. Pătrunzând în Palat am smuls o bucată de catifea din tronul regelui Ludovic Filip. Toate acestea se petreceau pe când călătoream cu voia mea…
Dar, cum vă spuneam, dragii mei, am călătorit şi fără voia mea– după înfrângerea Revoluţiei Române. Tot , în decembrie 1849, am constituit – împreună cu Ion Ghica, Gheorghe Magheru, C.A. Rosetti şi Dumitru C. Brătianu – „Asociaţia română pentru conducerea emigraţiei”. O lună mai târziu, în ianuarie 1850, am iniţiat, , un „Comitet revoluţionar”, compus din români, unguri, polonezi, cehi, slavi din sud, cu scopul de a alcătui, prin revoluţie, o confederaţie democratică. Ideea, deşi nu era de domeniul hazar-dului, nu s-a realizat. Astăzi, citeam prin jurnale, că România face parte dintr-o confederaţie a statelor europene – Uniunea Europeană, aşa cum am visat și am scris în lucrarea „Statele Unite ale Dunării de Jos”, aflată, încă, în manuscris. În vara aceluiaşi an 1850, tot , Giuseppe Mazzini, împreună cu alţi câţiva, a înfiinţat „Comitetul central democrat european”, la care a aderat, în 1851, şi „Comitetul revoluţionar român” din Paris, reprezentat de Dumitru C. Brătianu. În capitala Franţei, mai 1851, am ținut conferinţa „Mişcarea românilor din Ardeal la . Transilvania a fost și a rămas marea mea dragostea .Sunt știute demersurile pe care le-am întreprins pentru unirea forţelor revoluţionare româno-maghiare, nerealizată, din păcate, din cauza românilor.
Nu mă mai căutați prin cele străinătăţi. Căutați-mă, acasă, unde mă aflu – statornic. Activitatea revoluționară mi-e cunoscută, îndeobşte, din cartea de istorie. Aş vrea să evidenţiez, însă, un aspect mai puţin ştiut: diplomaţia, din scurtul timp cât am fost ministru de externe, în primul guvern revoluţionar, recunoscută, ca şi noua Constituţie, de către domnitorul Gheorghe Bibescu. Mulți mă știu, tot timpul am fost un iacobin „cu sabia în mână”, dar, ca ministru de externe, diplomatul care respectă, mai presus de orice, protocolul. Se păstrează și acum în Arhivele Ministerului de Externe al Franţei o adresă pe care i-am transmis-o consulului francez , telegrafiată, apoi, , ministrului său – nimeni altul decât poetul Lamartine, prieten al României, cel care, în acceptat să patroneze „Societatea Studenţilor Români”. Iată, ce i-am scris: „Domnule Agent şi Consul general, ca urmare a dreptului administraţiei interne independente, cuvenit Principatului Valahiei şi care are ca efect, în mod explicit, elaborarea de legi, o nouă Constituţie fiind proclamată chiar azi de dorinţa unanimă a locuitorilor, mă grăbesc să vă informez, domnule Agent şi Consul general, că această Constituţie, care se leagă în întregime de interesele interne ale ţării, a primit sancţionarea din partea Şefului statului şi că am avut onoarea de a fi chemat să conduc ad-interim Departamentul Relaţiilor Externe. Zelul pe care nu voi lipsi să-l pun în întreţinerea cu Dumneavoastră de raporturi de bună înţelegere şi în rezolvarea treburilor cu toată promptitudinea necesară îmi dă ocazia de a spera că voi întâlni din partea Dumneavoastră aceeaşi bunăvoinţă. Voi avea, în curând, onoarea de a vă comunica bazele acestei Constituţii, care va guverna de acum înainte Valahia. Profit de această ocazie pentru a vă ruga, domnule Agent şi Consul general, de a primi asigurarea înaltei mele consideraţiuni”. Spre regretul meu, politica mi-a fost potrivnică. Nu pentru că nu aș fi ştiut
s-o fac, ci pentru că această politică se dicta și atunci, ca şi acum, din alte cancelarii ale lumii. Atunci, mai brutal, acum mai voalat. În consecinţă, i-am scris prietenului meu A.G. Golescu, în martie 1849: „De om vedea că nu putem fi patriei folositori slujind-o în politică, vom da politica dracului şi ne vom întoarce cu mulţumire, eu la ocupaţiile mele istorice, tu la cele de filozofie morală, şi tot vom putea fi folositori, şi ne vom putea mângâia.” N-am fost de-ajuns de mulțumit. În ianuarie 1851, m-am confesat, dezamăgit, şi lui Ion Ghica: „Mie mi s-a acrit de tot de politică şi doresc a mă ocupa numai de istorie.” Din păcate, starea sănătății nu prea mi-a priit. Şi, totuşi, printre picături, m-am apucat să scriu despre istoria noastră adevărată, considerând ceea ce fac de maximă însemnătate pentru neamul meu. Am mai spus-o, eu consider istoria cea dintâi carte a unei naţii; într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul. O naţiune fără istorie este un popor încă barbar şi vai de acel popor care şi-a pierdut religia suvenirurilor.
Spre marea mea bucurie am scris multe lucrări despre istoria românilor. Cea mai dragă inimii, care mi-a luat şi cel mai mult timp din viaţă şi de muncă, este „Românii supt Mihai Vodă Viteazul”. Dintru început, mi-am avertizat cititorii că am deschis sfânta carte acolo unde se află înscrisă gloria României, ca să pun înaintea ochilor fiilor acesteia câteva pagini din viaţa eroică a părinţilor noștri.
Frații mei români, nu mă mai căutaţi pe pământuri străine! Sau, dacă vreţi, căutaţi-mă! E bine să mă căutaţi – şi ar fi minunat să-mi descoperiţi, în sfârşit, osemintele în grotele Capucinilor din Palermo. Dacă nu mi le veţi găsi, nu lăsaţi ca doliul acestui eşec să vă întunece inimile. Eu sunt, demult. ACASĂ! Lucrător prin sufletele voastre!