Întoarcere în mirajele copilăriei

„Acolo unde-s nalți stejarii

Și cât stejarii nalți îmi cresc

Flăcăi cu piepturile tari

Ce moartea-n față o privesc…”

Acolo este satul meu… Pe Vedea, în jos, venind dinspre  izvoare, din dealul Dădulești (Platoul Cotmeana). Pe cursul său milenar, undeva, pe la mijlocul drumului înspre Dunăre, se află așezată, într-o luncă mănoasă, comuna Corbu de Olt. Vechimea i se pierde în negura vremii. Ca și numele. Spun izvoarele însă, transmise din bătâni în bătrâni, că numele i-ar veni de la corbii cu pene negre ca smoala („negru ca pana corbului!”) ce populau, în străvechime, pădurile seculare de stejari ale locului. Pădurile nu mai sunt, corbii s-au rărit, dar numele comunei a rămas neclintit.

Veacurile și le-a scăldat în Vedea, râul copilăriei mele. La vremea aceea credeam că undele sale frumoase se întâlnesc cu cerul, că acolo, în depărtări, Vedea ia chipul unui Arbore de Apă, cu vârful în vecinătatea stelelor, coborând apoi pe crengi și pe brațe lumina siderală a acestora.

De mii de ani, de la izvoare și până la sărutul cu Dunărea, pe o distanță de 244 de kilometri, Vedea traversează sudul țării, fiind cel mai important râu dintre Argeș și Olt, el însuși având un afluent, Plapcea, în dreapta sa, care se formează chiar de pe teritoriul comunei Corbu. Și tot de mii de ani, Vedea, apa Vezii, cum i s-a mai zis, este și una dintre cele mai vechi denumiri din Europa, numele său venind din perioada pre-dacică. Sursele spun că băștinașii traco-daci au botezat-o Vedy. În timpul stăpânirii romane, partea de sus a râului, la vest de Limesul Transalutanus, Vedea capătă numele de Apă Vânătă sau Vânăta. Romanii au tradus numele râului în latinește, adăugându-i un adjec­tiv cu caracter metaforic și des­criptiv. Hidronimicul Vedea – spun isto­ricii – rămâne, un timp, în partea supe­rioară  a sa, cu numele de Apa Vânătă, ca să se revină, după puțină vreme, la vechea denumire, pe care o are și astăzi.

Vedea copilăriei îmi dezvelește, prin amintiri, alte unghiuri și alte culori. Prin tunelul acesta de timp, străbat un teritoriu de miraj, care-mi reamintește de iernile grele cu plimbări de-alungul unui râu înghețat bocnă, ca și de o apă ieșită, în unele primăveri, din matca sa, o apă vijelioasă și adâncă, mai ceva cât un stat de om. Aceasta era Vedea orizonturilor copilăriei, cu care mi-am început viața în liniște, adâncită apoi în oazele unui timp nemilos.

Mai zilele trecute, mergeam pe lunca râului, în sus și-n jos, căutându-mi anii copilăriei. Am simțit deodată nevoia să aud, în surdină, ritmată de goana luminii și a timpului, o melodie mai de demult. O adiere de aducere aminte și câteva versuri  dintr-un cunoscut cântec mi-au însoțit pașii: Vor trece multe primăveri/ Și-or încolții-n pământ străbunii… Ajung la un pod de beton. Zdravăn pod! Nu exista pe vremea copilăriei mele.  Era unul vechi, din lemn putred, gata-gata să cadă. Cel nou, care i-a luat locul, a fost terminat în 2007. Este grandios, poate cel mai mare de pe Vedea. Materialele sunt cu măiestrie conver­tite în calitatea ansamblului. Totul îmi pare într-o unitate indestructibilă, ca sunetele diferitelor instrumente muzi­cale în aceeași operă simfonică. E ca un leagăn de mătase, țesut cu fire din metal și beton, scăldat în oglinda apei, stălucitoare și argintie. În satul Buzești este un pod-monument  istoric, trecut în anuare. Două sunt în țară la perfor­manțele acelor ani: la Buzești și la Iași. Construcția sa a început în 1913 și a fost terminat abia în 1919, în România Mare. Este opera unui Apolodor al nos­­tru, vestitul cons­tructor de poduri V. Constantinescu. Inau­gurarea podu­lui de la Buzești a fost un eveniment  în țară. Acum aș­teaptă reabilitarea, după aproape un secol. Dar cine mai are, astăzi, timp și bani pentru  protejarea patrimoniului?!

…Comunei mele de naștere, Corbu, i-a apărut numele într-un hrisov dom­nesc, întâiași dată (ce s-a desco­perit până acum!), cu 480 de ani în urmă. Era în vremea voievodului Vlad al VI-lea Înecatul, domnitor al Țării Ro­mâ­nești între 4 iunie 1530 – 18 sep­tem­brie 1532, fiul lui Vlad al V-lea cel Tânăr. A avut o domnie scurtă, zbuciu­mată de numeroasele tentative ale boierilor necredincioși – mai cu seamă cei craiovești – de a-l înlătura de pe tron. Sfârșitul domniei sale este, însă, legat de un accident (sau, poate, n-a fost doar o întâmplare stupidă, cine știe?!): înspre toamna anului 1532, se scrie într-o cronică, s-a înecat împreu­nă cu calul în apele Dâm­boviței, un­deva lângă Popești-Leordeni. Tradiția vorbește și azi de locul morii Îneca­tului, de unde i se trage și supra­nu­mele. Domnitorul își doarme somnul de veci în biserica mânăstirii Dealu, lângă Târgoviște, pe atunci capitală domnească.  Pe vremea lui Vodă Vlad Înecatul, într-un zapis – datat 25 aprilie 1531 – se pomenește despre un îns­cris de hotare, martori fiind „Pero și Dobrian din Corbu”. Acesta este, se zice, prima (?) atestare documentară a comunei Corbu. Calculând după ve­chi­mea mile­nară a locurilor, a pădurilor  secu­lare de stejari, s-ar crede că ar fi și alte dovezi scrise mult mai vechi, dar sunt numeroși cei care ne îm­pie­dică să accedem la niște documente ascunse cu bună știință. Rezonanță istorică are și satul Buzești, aparținător comunei (altădată, comună de sine stătătoare), fiindcă, pe vremuri, aici s-au aflat moșiile legendarilor frați Bu­zești, conducători de oști în campaniile victorioase ale lui Mhai Viteazul. „Și multă bărbăție arătară Buzeștii înaintea lui Mihai Vodă căci se luptară cu vrăjmașii și izbutiră pre domnul lor den peire” se consemnează în „Letopisețul Cantacuzinesc” (1598).

Toate aceste date istorice (și multe altele) le-am aflat de la primarul Constantin Dinuț, inginer zootehnist de profesie, dar și un bun edil, care cunoaște locurile și oamenii de când lumea, pentru că aici s-a născut și aici lucrează din 1973, când a început ca îngrijitor, apoi șef de fermă și preșe­dinte. Primar, din calculele, se pare că este printre cei mai vechi din țară, dacă nu cel mai vechi. Este din 1989, din timpul evenimentelor sângeroase care ne-au scos din tiranie. Îmi zice: „Am fost primul din comună care a dat gaură în steag, înlăturând vechea stemă, simbol că oamenii își doreau o nouă lume. De prin anii ’80 simțeam că nu mai avem aer…”

Din sat, de pe la oameni, pe care nu prea îi mai cunosc (timpul ne-a depărtat!), am aflat că inginerul Dinuț este un primar zbătător, că nu poate fi altfel, astăzi, într-o lume a banului și a unei crize (strâmbă și apăsătoare, doar pentru cei mulți și săraci), care se  lungește  și ucide ca lava vulcanică la Pompei. Sunt bine știute de către consăteni zbuciumul său, lupta pentru impunerea unor proiecte, pentru apă­rarea lor, compromisurile și îngenun­cherile cărora le-a plătit tribut.  Altfel nu l-ar mai fi votat cinci legislaturi la rând. Se grăbește, are multă treabă, mai sunt câteva zile și comuna va primi oaspeți din toată țara, la Sărbătoarea fiilor satului, risipiți în cele patru zări, la care se adaugă numeroși  invitați, unii chiar de peste hotare. Dacă prin alte părți s-au uitat tradițiile (sau îndelet­ni­cirile) din strămoși, primarul Constan­tin Dinuț îi mișcă pe cei ai locului să se întoarcă la ele. Grație inițiativei sale – și cu sprijinul unor inimoși și energici cunoscători ai tradițiilor populare – duminică, 14 august, în comună va avea loc prima ediție  a Festivalului folcloric pentru copii și tineret  „Sârba de la Corbu”, fiind invitate formațiuni de dansuri populare din județele Bra­șov, Dâmbovița, Argeș, Teleorman, Dolj și Olt. Comuna gazdă va fi repre­zen­tată de Ansamblul de dansuri popu­lare „Mărțișorul” – instructor prof. Nichita Dragomira, coregraf Diana Vâlciu, sub coordonarea directorului că­mi­nului cultural din localitate, Gheor­ghița Andrei.

… Este dimineață devreme și îl las pe primar să-și vadă de treburi. Are multe pe cap! Afară e o zi fierbinte de Gustar. Căldura înăbușe aerul. Explo­zie de flăcări! Nu te poți uita înspre fața soarelui. Mă încumet, totuși, să străbat la picior măcar satul de reședință.  De la un capăt la altul, comuna este lungă, se întinde pe vreo 16 kilometri. Case, mai vechi și mai noi, magazine, dispensarul, școala în care am învățat, biserica, unde mer­geam duminica la slujbe, cu mamaia Anica, cimitirul, unde ai mei își dorm somnul de veci, stația de cale ferată… Ca și în anii copilăriei, când dam fuga la gară să-l întâlnesc pe vărul Nicu să le facem cu mâna călătorilor, și acum opresc trenurile  care vin dinspre Pitești sau dinspre Slatina. Atâția ani au trecut! Casa părintească a îmbătrânit și ea. Ridurile nu i se văd, este îmbrăcată în verdele verii. În fața casei mai este doar un brad. Înalt și drept ca lumânarea! Au fost patru, plantați de tatăl meu înainte de război. Adusese  puieții de la munte, unde era șef de post de jandarmi. „Pentru fiecare câte unul” a zis el atunci. Nuța, soru-mea mai mică, nu se născuse. A rămas doar bradul meu. Primul brad s-a dus în cer cu mama,/ celălalt cu tata – era trist/ fiindcă peste glie, peste Țară/ se-ntindea pârjolul comunist.// Soră-mea Pușa s-a pus și ea în cruce/ crucea unui tânăr brad, voinic/ numai eu cu Nuța rămas-am pe lume/ să ne zbatem într-un ev mojic…

Privesc prin luneta timpului. Casa în care m-am născut și am copilărit, în care am învățat să mă închin și să spun rugăciunea înainte de culcare, casa în care mă trezeam dimineața cu vorba bunicii „Maică, Ionele, ți-am pregătit ligheanul cu apă proaspătă din fântână ca să-ți clătești fața!” – de-abia se mai ține pe picioare, ca un bătrân corb în vâltoare de vânt.

Acolo e copilăria mea!