Nu pot fi invidioasă pe fotbal,
e o metaforă şi acolo
în care unul loveşte cu piciorul,
bunăoară, pământul contras într-o minge..
Şi câţi poeţi nu scriu cu piciorul?
Şi de ce să nu loveşti şi tu în ceva,
când zilnic eşti lovit?.
Ah, cât de puţini suntem în sală!…
Iar marcatul în poartă e tot o metaforă
arătată lumii şi mie de domnul Freud,
ca să înţelegem că viaţa (intrat/ieşit)
cu stadioanele ei pline
îi e mult mai datoare
fotbalului decât poeziei…
Ah, cât de puţini suntem în sală!…
Portarul apără, apără, dar e vulnerabil,
o clipă de oboseală, de neatenţie şi „goool”!,
un urlet fericit de viol colectiv,
care nu va exista niciodată în poem,
umple arenele…
Tu taci şi scrii,
taci şi citeşti,
lăuntrul tău ţipă într-o sfântă muţenie.
Ah, cât de puţini suntem în sală!…
Fiecare gândim şi simţim altfel
în faţa poeziei care
se vede, dar nu se prea vede,
se aude, dar nu se aude,
se percepe, dar nu se percepe,
marchează, dar nu marchează,
costă, dar e degeaba…
Ah, cât de puţini suntem în sală!…
În faţa mingii de fotbal
se adună infinit mai mulţi
uniţi de datul cu piciorul,
cel mai la „îndemână” gest,
de banii mulţi luaţi pe prostie,
din opreliştea de moment a porţii
şi din gol;
chiar crainicii urlă „Goool!”
rostogolind cu voce inumană litera „o”
şi ea o metaforă – a lui zero –
o minge de aer, într-o clipă de aer
de efemeră victorie
din care nu va rămâne nimic…
Ah, cât de puţini suntem în sală!
Passionaria Stoicescu
(După Festivalul Cărţii la Râmnic, mai, 2014 )