În jurul lumii, pentru a doua oară

15. Insulele Okinawa

Sunt cele mai de sud insule japoneze. Se întind pe un arc de cerc, petece de pământ într-o apă cristalină ca smaraldul. Este apa întinsă  a Mării Chinei de Est, plină de corali și de pești multicolori. Aceste insule exotice, un paradis de hibiscus, orhidee, palmieri și ștranduri albe, sunt loc ideal pentru vacanțe. Cu excepția Okinawei, celelalte 56 de insule sunt asaltate în sezonul estival de turiști, în majoritate japonezi, dar și din alte țări ale lumii. În afară de interesul turistic, Okinawa trezește și amintiri dureroase. În timpul războiului Pacificului, aici a avut loc una dintre ultimele, dar și cele mai sângeroase lupte între americani și japonezi, cu mii de victime de ambele părți, fapt ce a transformat aceste locuri în locuri de pelerinaj. Din aceste motive, Okinawa mai este cunoscută și sub numele de „insula morții”. După război, Okinawa va fi controlată de America, insulele fiind redate Japoniei abia în 1972. Chiar în prezent se mai află pe insulă câteva unități militare americane.

Înainte de a deveni o prefectură japoneză, în 1879, insulele erau un regat independent – sub numele Ryukyu. Un ținut disputat frecvent de chinezi și japonezi. În al doilea război mondial, capitala Naha a fost total distrusă, la reconstrucția orașului participând ulterior și americanii.

ISHIGAKI, poarta de sud a Japoniei, este cea mai sudică insulă, aici făcându-se primul nostru contact cu Japonia. Primirea a fost călduroasă, primarul orașului ținând o alocuțiune și oferindu-i căpitanului de vas o placă cu însemnele orașului. Situat într-un golf pitoresc –Kabira–, Ishigaki este un oraș modern, cu două bulevarde late și cu străduțe înguste ce conduc în centrul orașului. Zona pietonală, pe toată lungimea ei, este acoperită de o arcadă, care, de-a lungul a două străduțe paralele, are zeci de magazine, unele foarte elegante, cu produse de manufactură indigenă. Oferta este orientată pe îmbrăcăminte, bijuterii, cosmetică, obiecte de artă și pe foarte multe suveniruri, insula fiind un paradis turistic, în special pentru japonezi. Desigur, sunt căutate și produsele alimentare, din care aș menționa unul tipic acestei insule, Chlorella pyrenoidosa, o algă. Ca și spirulina are efecte benefice. Se vinde aici în stare proaspătă, are aspectul unor ciorchine minuscule verzi cu gust acrișor, dar totuși plăcut, ce se adaugă la salate.

Printre obiectivele turistice importante se numără templul Gongen Do, Zen-Tempel Torin Ji, la periferia de nord a orașului, iar în centru, biserica catolică și muzeul naval. În drum spre port am intrat într-un restaurant foarte nostim, ai cărui pereți sunt tapetați cu mii de cărți de vizită și care s-au mai îmbogățit cu încă una, cea a noastră. Alături de o bere foarte bună am comandat și o gustare cu pește și tempura de legume, bineînțeles cu sosuri dulci, acre, iuți, care făceau de fapt tot deliciul acestei gustări. La plecarea din port am fost conduși de o fanfară de elevi, unii din membrii formației fiind mai mici decât tromboanele și trompetele lor.

NAHA, situat mai la nord, este nu numai un port important, dar și sediul prefecturii Okinawa. Este un oraș modern, cu 320.000 de locuitori, situat la șes și pe câteva coline din jur. În centru se ridică și câteva clădiri foarte înalte, sedii de birouri, bănci, hoteluri și impozanta Prefectură. Artera Kokusai Dori este cea mai importantă stradă, având magazine, în special de suveniruri, restaurante și este singura din oraș unde întâlnești trecători, în majoritate ca și noi, turiști, dar și mulți americani. Nici în Ishigaki și nici în Naha nu am întâlnit țipenie de om pe stradă în cursul dimineților și chiar la prânz. Oamenii muncesc cu adevărat. Ne-a impresionant curățenia și ordinea, întinderile mari de spații verzi și perfecta infrastructură stradală. În Kokusai Dori, situat în partea de est, am vizitat Piața publică Makishi și galeriile bazar Heiwa. Cel mai bun mijloc de locomoție în Naha este Yui Rail, un mono rail. Dacă de la început cumperi un Day Pass poți călători cât vrei și unde vrei și costă foarte puțin. În plus, ai de la înălțime o priveliște excelentă asupra orașului. La capătul de est al liniei, am luat un taxi și am vizitat, pe colina Shuri Castle, reședința uneia dintre cele mai vechi și îndelungate dinastii, dinastia Ryukyu, un palat construit în secolul al XIV -lea. Apărate de două rânduri de ziduri fortificate  cu două porți principale, palatele de nord și sud oferă o privire de ansamblu a acelor ani de prosperitate. De remarcat, ca la toate templele, că intrările sunt prevăzute cu praguri înalte, în viziunea celor care le-au construit pentru a stăvili spiritele rele care sunt târâtoare și pătrund în interior. La intrare stau de pază doi lei în poziție șezândă, în dreapta aflându-se leul ce ține sub labă globul pământesc, în stânga leoaica, care-și apără progenitura cu laba. Palatele sunt foarte simple, fiind din lemn, iar podelele sunt acoperite cu rogojini din paie de orez. Numai în sala tronului, pe un piedestal, se distinge tronul din lemn, admirabil sculptat și vopsit în culori vii, roșu și auriu. Tot cu mono railul am ajuns și spre cealaltă extremitate a orașului, acolo unde am vizitat Tamagusku, fostul cartier general al marinei japoneze. Sub comanda amira­lului Minoru Ota, în 13 Iunie 1945, peste 4.000 de soldați au preferat să-și ia viața decât să cadă prizionierii americanilor. Tot aici se află monumentul Himeyuri și Muzeul păcii, care amintește de cele 123 de eleve care, împreună cu 13 profesori, s-au sinucis din același motiv. De asemenea, și-au curmat viața militari și civili pe colina Mabuni. Toate aceste lucruri, deși le știam din literatură sau din filme, la fața locului te fac să te cutremuri. Există însă și un miracol, cel al șansei de viață îndelungată, locuitorii de aici fiind cei mai longevivi. Media de vârstă a bărbaților este de 79 de ani, iar a femeilor de 86. O realitate: 45 din 100.000 de locuitori depășesc 100 de ani. Recordul îl dețin locuitorii satului Ogimi, unde la 3.500 de persoane, 430 sunt trecute de 80 de ani, iar 12 au peste 100 de ani. Cercetătorii au ajuns la concluzia că totul se datorează puterii pământului și mării, alimentației  bogată în condimente, chili și curcuma, legumelor și „regulei 80”, adică să umpli stomacul numai 80%. În orice caz, aceștia nu cunosc diabetul, se mișcă mult în aer liber, beau mult ceai în loc de alcool și, foarte important, fac mereu câte ceva, fiind folositori și integrați în societate.

Cu aceasta s-a încheiat vizita în Okinawa, impresiile fiind extrem de pozitive asupra unui popor pe care îl asemuim cu germanii, numai că japonezii îi depășesc la tenecitate și mândrie națională. Și încă ceva, se pare a fi unic în lume, în Japonia nu se oferă bacșiș, acesta fiind socotit o jignire. Ne-au impresionat și oamenii care se poartă foarte civilizat și extrem de amabili cu străinii, și școlarii cu frumoasele lor uniforme, albastre cu bluze albe, așa cum era și pe vremuri în România. Mai trebuie spus că Japonia are cea mai mică criminalitate din lume. La plecarea din Naha am fost salutați de un ansamblu de tineri, care, de pe chei, ne-a oferit un frumos spectacol de dansuri.

Până la Yokohama, următorul port, am mers două zile pe mare. Vremea s-a înrăutățit, temperatura a scăzut până la un grad dimineața, a fost ploaie și vânt. Am avut și întâlnirea cu pasagerii medici, de data aceasta am fost destul de mulți: 18 la număr. Desigur, la prezentare, auzindu-ne numele, au știut că noi suntem români. Mulți, așa cum am întâlnit și în rândul altor pasageri, ne-au povestit că au fost în România, în special croaziere pe Dunăre până la Constanța și Deltă. Până acum nu am întâlnit niciunul care să aibă impresii pozitive. În Constanța, în Delta – ne-au spus – se află multe gunoaie, dezordine, blocuri ce arată jalnic, ruine ale unor foste clădiri industriale, peste tot peturi plutitoare pe cuprinsul Dunării albastră. Și asta în anii apropiați, nu în deceniile trecute. Degeaba am încercat să le explicăm ce frumoasă este țara noastră și că avem foarte mulți prieteni care ne vizitează cu regularitate de ani de zile. Nu prea ne credeau! Le-am vorbit de prințul Charles și de Wilde Carpathia, au dat din cap și au rămas la impresia lor. Este foarte penibil să trăiești asemenea clipe. Statul român face mult prea puțin pentru a schimba această impresie. Nu se face turism fluturând o frunză de doi lei, pe care ai dat sute de mii de euro!… Este, oare, atât de dificil să se stabilească garanție la peturi? Daca la peturi s-ar stabili o garanție, s-ar găsi o armată de oameni care le vor căuta peste tot, așa cum am văzut în New York, la începutul anilor 80, sau în anii trecuți în Croația. Ce ar fi ca statul să subvenționeze refacerea fațadelor blocurilor și să demoleze ceea ce în trecut reprezenta „mândria socialistă”? Și să nu uităm nici de infrastructura stradală. Cum pot ajunge turiștii străini la adevăratele frumuseți naturale, singurele cu care ne putem mândri, dacă nu avem șosele și autostrăzi de calitate?! Pe unde am cutreierat noi, chiar și în Papua Noua-Guinee, există străzi și autostrăzi precum în lumea civilizată. Iar o altă problemă destul de gravă o reprezintă cerșetorii. Pe unde am fost în lume, în afară de India și Egipt, nu am întâlnit așa ceva, deși am vizitat țări foarte sărace. Și la capitolul cerșetori trebuie făcut ceva, o problemă la care să fie mobilizată întreaga societate. De ce ne este indiferent ce gândesc alții despre noi? Ne-am pierdut, oare, mândria națională? Nu credem că poporul român, un popor minunat, merită și o altă soartă?