Toată copilăria mi-a fost ciudă pe cei mai mari care, cum mă vedeau la joacă cu ceva interesant adus de prin casă, mă deposedau de lucruri. Bineînțeles, mai întâi mă puneau să sar la castană apoi mi-l cereau să se joace puțin și în final mi-l șuteau pur și simplu, pe motiv că n-am sărit cum trebuie. Degeaba mă milogeam pentru lucrul meu. Ce se ia cu japca nu se mai returnează, e lege. Întotdeauna mi-am dorit să cresc suficient de mare ca să-i pedepsesc pe acești ticăloși. Odată cu vârsta m-am mai înțelepțit puțin, drept urmare m-am împăcat cu ideea că nu voi fi niciodată destul de puternic pentru a face față unui jăpcar. Atunci, pentru a-mi face viața mai ușoară, a trebuit să mă aliez cu unii de teapa mea, doar așa îl puteam dovedi. Și să ne păstrăm bunurile în siguranță. Asta-i filosofia de spatele blocului, testată printre pici, dar se potrivește de minune și în relațiile dintre state. Cel puțin, în diplomația de ghetou din ultima vreme vine mănușă.
Dilema groenlandezului este și puțin a noastră, a românilor, chiar dacă fundamental suntem diferiți. Pe cine să aleagă dintre Europa și America? Cui să acorde privilegiul de a fi anexat? De la cine are speranțe mai mari de autonomie, căci independent nu va fi niciodată. Interesele sunt prea mari. Sunt și lucruri care ne despart, de exemplu ei au două opțiuni în timp ce la noi a apărut și a treia cale. Oarecum insidios, dar a apărut. În consecință, suntem mai divizați decât groenlandezii în privința alegerilor noastre. Rusia are ambiții teritoriale în partea asta de lume și n-a făcut un secret din faptul că dorește refacerea sferei de influență sovietică. Cei care spun că vor suveranitate țin de fapt cu rușii. Punctum. E foarte ușor să-i depistezi. Nu există altă suveranitate.
Judecând după afinități, descopăr că politica de bâlci, în care ne credeam experți-fondatori, e dezvoltată la o scară mult mai mare peste ocean. Când să zic că umilință mai mare pentru poporul american nu există și nu va exista niciodată, saltimbancul lor șef își pune în cap să demonstreze contrariul. Ba există. Japca există și în relațiile internaționale, a fost dusă la un alt nivel. Ce dacă o femeie dintr-o țară săracă a câștigat pe merit cea mai înaltă distincție pentru pace, Premiul Nobel, supunându-se la nenumărate riscuri? Șeful lor îi râvnește medalia, e lucioasă, se potrivește la el în vitrină. Nu-și pune probleme de moralitate. O vrea și gata. Se bucură ca un copil răsfățat când Maria Corina Machado îi face hatârul.
Lidera opoziției venezuelene știe însă ceva ce președintele Statelor Unite nu va afla niciodată. E prea trufaș și cu prea mulți lingăi ca să i-o spună. Că prestigiul unui premiu e imaterial, n-are nimic în comun nici cu greutatea trofeului în livre, nici măcar cu suma de bani care îl însoțește. Nu poate fi transferat. Orice încercare îl acoperă de ridicol pe impostor. Pe americanul de rând, mândru, exponent al celei mai evoluate națiuni, nu-l mai spălă zece ape de acum încolo. Va fi asociat cu circarul de la Casa Albă, cu un simț al penibilului atrofiat.