Cel mai vârstnic veteran de război vâlcean a împlinit 107 ani! UTRAȘII NAȚIONALEI i-au făcut o surpriză pe care o va ține minte toată viața!

„Astăzi, am sărbătorit împreună cu celelalte grupuri naționaliste (Camarazii, Honor et Patria, NOI, Grai Străbun si Dulce Românie), pe unul dintre cei mai vârstnici veterani ai României, Dinu Herțoiu, eroul nostru aniversând venerabila vârstă de 107 ani. Acesta a luptat în Al Doilea Război Mondial în cruntele bătălii de la Cotul Donului, de pe Frontul de Est, fiind ținut prizonier în lagărul de la Donbass până in 1948. Pentru sacrificiul său a primit printre altele cea mai înaltă distincție militară, Ordinul Mihai Viteazul. La mulți ani, domnule maior! Glorie eternă ostașilor români!”, a fost mesajul postat de suporterii echipei naționale de fotbal a României.
Constantin Herțoiu, „Nea Dinu” așa cum îl știe toată comuna Câineni, a cunoscut războiul de la vârsta de doi ani! Atunci, un soldat ungur a năvălit în casă și a aruncat un tub cu pulbere în soba la care copilul deja bolnav de tifos se încălzea cum putea mai bine. Doar o minune l-a salvat pe micuț din fălcile morții. Și nu avea să fie singura dată când Soarta l-a luat în brațe… Peste un sfert de veac, Nea Dinu a fost printre cei care au luat parte la campania din Răsărit, în vremea Celui de-al Doilea Război Mondial:
„Am pornit la atac, peste Prut, dar rușii ne așteptau chiar acolo. A fost măcel, dar ne-am revenit și ușor-ușor am eliberat Basarabia. Am ajuns în Crimeea, la Odessa. Am fost și la Sevastopol. Ce războaie mari au fost acolo… Nu puteam să-i mai scoatem pe ruși din oraș. Veneau câte 30 de avioane Stuka și Messerschmitt, lăsau bomba de 3.000 de kile pe aceeași gaură, până spărgeau o cazemată. Așa i-am terminat. Am mers mai departe, în Caucaz. Unde era nevoie, acolo plecam. Și-acolo am stat mult. Noi eram repartizați în Cecenia. Partizanii stăteau în frunză de fag. Nu-i vedeai. Ieșeau, zvârleau grenada și te făceau praf. Și se băgau iară în frunze. Așa luptau ei”, rememora el la împlinirea unui veac de viață.
Apoi a urmat Stalingrad: „La Stalingrad, am fost luați prizonieri. Câți am mai scăpat, că rușii ne împușcau pe capete! Când s-au liniștit apele, au venit la noi niște cazaci. Ofițeri. Tineri, băieți tineri. Fusesem 98 de inși, mai rămăsesem 6 (…) Am mers sute de kilometri în noapte. Au căzut 300 de oameni din 4.000. Care cum cădea, îl împușcau. Așa era politica. Le era teamă că ăla de rămânea în spate face front și apoi atacă. Dar ce să mai tragă ăla, că era mort de foame de 3-4 zile… Îi mai ardea lui să tragă! Dar așa era ordinul: nimeni nu rămâne în urmă viu. Îi vedeam pe unii călare pe morți, tăiau carne și mâncau. Așa e foamea. Eu n-am făcut așa. Au fost momente în care îmi uscam excrementele la soare, ca să le pot mânca. În rest, băgam mâna pe sub morți și le scoteam rezerva de pâine pe care o țineau în săculețele de la gât. Mureau de tifos mulți, cam 40 pe noapte. Găseam pâinea înverzită, ca frunzele alea – și arată spre niște frunze de viță de vie căzute la picioarele sale – dar o mâncam. Nu te gândeai că e pâine de la morți… Mai era și murdară de sânge. Nu conta. Conta să nu mori. Rația era de 200 de grame de pâine pe zi”, își amintește Constantin Herțoiu.
„Într-un final, am auzit: «Dă-i drumul acasă. Te iert. Marș!». M-am zvârlit pe cizmele rușilor, le-am pupat și asta a fost. De-acolo am mers cu trenul, 700 de kilometri, până la Iași, în lagărul de repatriere. M-au primit cu masa pusă. Acasă, la Câineni, m-aștepta lume de parcă mă-nsuram. Chiar în curtea asta unde vorbim noi acum. Tot așa, cu masa pusă: mămăligă și cu brânză, că altceva n-aveau. Eu am scăpat pentru că așa a vrut Dumnezeu. Toate-s de la Dumnezeu. Nu a fost știință, nu a fost vorba de antrenament…”, povestește maiorul Herțoiu despre acei ani.