Regimul politic de la Teheran trebuie să dispară, asta e clar. Dictatura ayatollahilor a produs multă suferință acestui popor. Fundamentalismul islamic a transformat Iranul într-un stat feudal în care drepturile femeilor erau călcate în picioare. Drepturile persoanelor de altă religie, așișderea. În Iran trăiesc adepții uneia dintre cele mai vechi religii din lume – zoroastrienii – iar cartea Danielei Zeca Buzura, Omar cel orb, prezintă minunat membrii acestei comunități și chinurile lor pentru a-și păstra credința. Drepturile tuturor iranienilor până la urmă sunt încălcate, s-a văzut asta la revolta înecată în sânge de la sfârșitul anului trecut. Visurile de libertate s-au năruit sub bocancii gardienilor revoluției. Să fi fost 20.000-30.000 de morți, nici nu se mai știe, regimul ar fi sacrificat oricâți iranieni pentru a se menține la putere. Dacă nu s-a reușit prin mijloace interne, a fost clar atunci că o schimbare ar putea interveni doar printr-o intervenție externă.
Asta justifică intervenția militară a Statelor Unite într-o mai mare măsură decât dezvoltarea programului nuclear iranian. Se va dovedi la sfârșitul războiului că nu a fost nici pe departe atât de avansat. Ne amintim de armele chimice care au constituit pretextul acțiunii ”Furtună în deșert” din urmă cu 30 de ani, dar nu au fost găsite niciodată în Irak. Scenariul de acum pare identic cu răsturnarea lui Saddam Hussein. Și atunci Israelul a fost prins în lupte.
Așadar declanșarea ostilităților de către Statele Unite este justificată mai ales din punct de vedere moral. Ori aici este o problemă. Nu te poți aștepta la gesturi morale din partea unui tip amoral. Dacă americanii aveau un alt președinte, mai era cum mai era, nu m-aș fi sinchisit de acest subiect. Dar să lași un piroman să se joace cu focul produce fiori în orice colț al lumii. Nu mai vorbesc de faptul că avem doi. Nu-i exclus ca piromanul de la Casa Albă să fi ajuns la o înțelegere cu piromanul de la Kremlin. Îi unește pasiunea de a incendia țări.
În aceste condiții, parcă mi-aș dori ca Iranul să reziste puțin mai mult, ca satisfacția să nu fie totală la Mar-a-Lago. O victorie lejeră ca în Venezuela ar exacerba tendințele expansioniste ale lui Trump. Ce ar veni la rând? Ca la metrou. Urmează Cuba, se pregătește Groenlanda, cu portavionul pe partea dreaptă. Nu e greu de ghicit că succesele militare, dacă cele economice se lasă încă așteptate, îl umflă în pene și îi hrănesc egoul. Tendințele de megaloman se văd din spațiu.
Și mai e o chestie. Probabil că respectarea drepturilor și libertăților cetățenești n-ar fi constituit o problemă pentru bossul de la Casa Albă dacă atât Iranul, cât și Venezuela, n-ar dispune de rezerve uriașe de petrol. Factorul economic primează, la fel ca în cazul altora cu metalele rare. Fără resurse, regimurile autoritare din cele două țări ar fi supraviețuit bine mersi. Se vede asta în Coreea de Nord, o altă țară cu guvernare despotică, unde Trump a efectuat chiar o vizită oficială în trecutul mandat. Dublul standard se practică în cancelariile occidentale, nu reprezintă o noutate.