Unul dintre marile mele regrete de publicist este şi acela că la data când am început în „Bucureştiul literar şi artistic” serialul de interviuri intitulat „Seniorii literaturii noastre” mulţi dintre extraordinarii oameni de condei care mi-ar fi putut spune lucruri cu totul deosebite trecuseră Styxul împreună cu bogata lor experienţă de viaţă scriitoricească.
Unul dintre aceşti oameni este, fără nicio îndoială, Ilie Purcaru, cel pe care, în vremea când eram elev la un liceu din Buzău, îl citeam cu o greu de potolit curiozitate şi pe care, recunosc abia acum, îl şi invidiam pentru reportajele publicate de el în presa literară (şi nu numai literară) a timpului. Harul înnăscut al omului se vedea în tot locul; de la reportaj la tabletă, de la anchetă la simplă însemnare de scriitor, de la proză memorialistică la poezie…
Ilie Purcaru, pe care profesorul Dumitru Micu, în Dicţionarul general al literaturii române, îl trece la capitolul „prozatori şi poeţi”, este una din marile personalităţi ale municipiului Râmnicu Vâlcea, de unde a descins mai apoi pe mările adesea învolburate ale publicisticii şi literaturii naţionale. După absolvirea atât de controversatei „Şcoli de Literatură «Mihai Eminescu»” (poate cel mai înzestrat reporter pe care l-a dat acea instituţie), cu o pasiune cum rar se poate întâlni la cineva, a lucrat ca redactor la „Scânteia” (1950-1958) şi „Scânteia tineretului”, mai apoi fiind cofondator al revistei „Ramuri” (1964), redactor şef (1968-1969) şi redactor şef adjunct (1972-1974) la „Tribuna României”, redactor la „Flacăra” (din 1974). A debutat cu versuri, în 1950 la „Contemporanul”, iar editorial cu un reportaj în volumul „Zile fierbinţi” (1955), alături de V. Negru.
Unanim apreciat ca scriitor şi reporter, Ilie Purcaru a fost distins, între altele, cu Premiul Uniunii Scriitorilor (1973) şi cu cel al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1979).
În cercurile de cunoscuţi şi la modul general în cele ale publiciştilor, Ilie Purcaru devenise – în ultimele decenii ale veacului trecut – aproape o legendă. Se punea că în câteva ore sau într-o singură noapte, cu o ceaşcă de cafea şi cu un pachet de ţigări alături, era în stare să scrie zeci de pagini, ca dintr-o suflare, adunând în ele nu doar cifre şi date însemnate în carnetul lui de reporter (deseori, numai în mintea-i scăpărătoare!), ci şi – şi asta mi se pare cel mai important! – informaţii de ordin istoric, cultural, social etc., pe care le avea depozitate în propria-i, prodigioasa-i memorie. Le adunase acolo deopotrivă prin frecventarea bibliotecilor şi după zecile, sutele lui de deplasări prin ţară. Nu cred să fi existat şantier mai important, uzină sau sat în care se întâmpla ceva remarcabil pe care să nu le fi vizitat şi să nu fi stat de vorbă cu oamenii de acolo, să nu le fi înţeles păsurile şi gândurile. Pătimaş îndrăgostit de Oltenia natală (care i se pare într-un loc un arc de cerc perfect armonizat cu firea aprigă a locuitorilor ei) el vede, în altă parte, harta apelor ţării ca pe o harfă uriaşă, bine şi frumos armonizată de Dunăre – „copac de foc” urcând către cer şi eternitate.
După 1989, schimbându-se mentalităţile şi implicit viziunile ziariştilor asupra realităţii (căreia li s-au adaptat, cultivând facilul şi nimicul, mondenul de pe o zi pe alta), reportajul ca gen literar a fost abandonat (deşi, la drept vorbind, atâtea şi atâtea subiecte îşi aşteaptă condeierii), iar cei care l-au practicat mai înainte au intrat într-un con de umbră. Pe nedrept, desigur.
L-am întâlnit pe Ilie Purcaru după 1990 în redacţia ziarului „Economistul”. Directorul acestuia, Ioan Erhan edita săptămânal şi un supliment – „ECART”, la care, ca la un ultim liman, ne mai găsisem şi noi, ultimi mohicani ai reportajului, refugiu. Acolo scriau, între alţii, Ilie Purcaru, Ilie Tănăsache, Corneliu Ostahie, Grigore Ilisei.
Acum bătrân şi obosit, Ilie Purcaru, tot mai dezamăgit de cele ce se întâmplau în jurul lui, urca cu greutate scările clădirii de la întretăierea Bulevardului Dacia şi Calea Griviţei, pentru a-şi aduce reportajele, la fel de triste ca şi autorul lor. Odată a scris despre obiceiurile de sărbători în Vâlcea, dând exemplul cuiva care le mai păstra, dl. dr. Constantin Popescu, patronul unei cunoscute pensiuni din Râmnicu Vâlcea, „Supca”, altădată despre „Dăbuleni, oraşul desculţ”, pentru ca în alt loc să evoce figura unui ziarist care tocmai ne părăsise, Gheorghe Milca („Un destin prin vremuri”) sau descria modul în care s-au desfăşurat „Zilele Marin Sorescu” la Craiova („Cineva dă bani pentru nemurire”).
Sunt doar câteva din ultimele texte ale lui Ilie Purcaru, apărute în amintita publicaţie în anul 2005, anul din care mi-au mai rămas în bibliotecă vreo câteva exemplare din „ECART”…
Aud de la nenea Ioan Barbu că d-sa se află în posesia unui jurnal (Cine sunt eu) şi a unui roman („Anda Ghiocel și valetul de pică”,vol. III, din trilogia „Anda Ghiocel detectiv”) – ambele inedite, ale acestui pe nedrept, aproape uitat scriitor – şi că intenţionează să le publice. Gestul mi se pare mai mult decât lăudabil şi nu găsesc cuvinte de recunoştinţă pentru el, fiindcă Ilie Purcaru merită şi trebuie să fie readus în actualitate şi în atenţia cititorilor.
După cum bine se ştie, în urma unui om rămân faptele lui.
În urma lui Ilie Purcaru, care şi-a dăruit toată viaţa cuvântului scris, a rămas o operă pe care cei ce vor veni după noi trebuie s-o aibă în vedere și s-o respecte, între altele şi pentru faptul că ea deschide o fereastră întru cunoaşterea unor vremuri eroice şi a unor oameni care au făcut istorie.