Unii le-ar numi principii de la care nu pot abdica. Alții linii roșii. Incompatibilități. E plină politica românească de linii roșii. Totul până aici, nu se poate trece peste, ni se spune. Ai putea crede că aceste atitudini tranșante, după cum sunt îmbrăcate în discursul politic, au de-a face cu interesul țării, pentru care niciun compromis nu e acceptabil. Numai că, pentru niște ochi mai ageri, se vede goliciunea de conținut. Se văd orgoliile, vanitățile, mințile înfierbântate, atitudinile revanșarde legate de înșelarea unor așteptări sau chiar trădări, acuze. Se vede partidul făcut scut în fața unui interes meschin. Cedarea e percepută ca un semn de slăbiciune. Vehemența e în ton cu vanitatea. Răfuielile personale au acaparat întregul spectru politic și par a fi contrare interesului țării. Pentru că nu există interes mai mare decât acela de a avea un guvern cu puteri depline cât mai repede și cât mai occidental cu putință. Toate celelalte aspecte, cum ar fi demnitatea unui om în fața demnității colective, pălesc.
E adevărat că a fost tratat pe nedrept, atât de președinte, cât și de partenerul de guvernare. Că a fost sacrificat pentru perpetuarea unor interese nelegitime. La Bolojan mă refer. Dar de la un punct încolo, după ce electoratul a reținut ce era de reținut din această criză politică, consecințele îi sunt imputabile. Nu va putea ajunge niciodată un om politic de anvergură dacă nu va trece peste, dacă nu va fi capabil să-și calce pe mândrie și nu va învăța lecția umilinței. În biografia unor oameni politici desăvârșiți există și astfel de momente, în care nu s-au lăsat copleșiți de ranchiună, iar deciziile lor s-au dovedit înțelepte până la capăt. Dau doar două pilde din istoria recentă a României. Mizele pentru care au lăsat de la ei nu se compară.
În anul 2000 Ion Iliescu câștiga un al treilea mandat prezidențial, în fața lui Vadim, și se părea că normalizarea relațiilor cu Casa Regală a României era definitiv compromisă. Cu toate acestea, Regele Mihai nu s-a sfiit să dea mâna cu poate cel mai detestabil personaj pe care i-a fost dat vreodată să-l întâlnească, președintele Iliescu, pentru a fi alături de poporul său, a susține cauza aderării la NATO și a rosti în parlamentul țării un discurs memorabil, care va rămâne peste timp. Merită menționat că la începutul anilor ’90 Iliescu a refuzat în mai multe rânduri accesul în țară al regelui, totul culminând cu urmărirea pe autostradă din 1992, de Paște, când regele voia să se reculeagă la mormântul familiei de la Curtea de Argeș.
Tot din aceeași perioadă datează un parlament dominat de foști securiști și activiști de partid, autori morali, dacă nu direcți, pentru anii grei de pușcărie care au marcat viețile deținuților politici. De astfel de colegi în forul legislativ a avut parte Corneliu Coposu, condamnat la 17 ani de muncă silnică, pentru că a făcut parte din elita interbelică a PNȚ. Cu toate astea, Coposu a știut să ierte, din dragoste de țară. Pe lângă traumele din urmă, a știut să ierte și jignirile, insultele, calomniile, cu duiumul în anii aceia, și cu vorba cumpătată, cu spiritul liber, dezarmant prin onestitate, să facă față unei armate de politruci agresivi.
Se mai poate cineva ridica la anvergura morală a acestor oameni? Măcar să încerce.