În aceste zile e perioada festivităților de absolvire. În curțile liceelor se amenajează podiumuri, se aduc boxe, se fac probe de microfon. Chiote și veselie se aude de peste gard. Gaudeamus igitur e înlocuit în difuzoare de ”Ani de liceu” cu Stela Enache și Florin Bogardo. Alte vremuri, alte obiceiuri. Câți din acești tineri ce pășesc grăbiți spre școală, în togă și cu tocă pe cap, vor rămâne și câți vor pleca? De fapt, e foarte bine că pleacă la studii, dar câți dintre ei vor considera că statul român chiar are nevoie de pregătirea lor profesională și îi va întoarce din drum? Iar cei care vin, nu cumva vor fi puși la colț de marea masă a mediocrității? Poate că nu. Sunt dispus să mă mai amăgesc încă un an cu speranța că odraslele care ies acum de pe băncile școlilor au forța să schimbe lucrurile, mai ales că anul acesta am avut două festivități de absolvire în familie, una aici și cealaltă peste ocean.
De curând m-am întors din Canada unde fiica mea a absolvit New Brunswick University, facultatea de biologie marină. Acolo e altfel, mai mult fast, o ceremonie sobră, încărcată de canoane. Ținute impecabile, robe atât pentru absolvenți, cât și pentru profesori, în culori distincte în funcție de gradul didactic. Unui profesor ajuns la venerabila vârstă de 69 de ani, aflat în învățământ încă din anii ’80 și participant la numeroase cercetări științifice, i s-a decernat titlul de doctor. Am dedus că gradele științifice se obțin greu, cu stăruință în cercetare și îndrumare, ceea ce le face cu atât mai valoroase. Studenții aveau la căptușeală o culoare care pentru un ochi avizat transmitea apartenența la o anumită facultate, însă erau unii cu cravate galbene sau violete. Am întrebat-o pe fiica mea ce-i cu ei, de ce sunt diferiți? Mi-a răspuns că e un semn de prețuire suplimentară care li se acordă studenților indigeni și celor proveniți din Africa.
Pe urmă am pătruns în arenă, ceremonia fiind organizată în sala de sport pentru a încăpea câteva mii de oameni, studenți și rude. Podiumul era îmbrăcat în roșu, cu două ecrane gigantice stânga-dreapta, iar la baza lui își etala virtuozitatea o orchestră de cameră. Marșuri, ode, muzică cultă. Pe laturi erau expuse drapelele țărilor din care proveneau absolvenții. Cu mare mândrie am remarcat drapelul României între cel al Ucrainei și al Kazahstanului. Părea nou, în orice caz mai puțin uzat decât celelalte, al Chinei sau al Indiei de exemplu. Iasmina nu-și amintește să fi întâlnit un alt român în cei patru ani de facultate.
La ceremonie s-a vorbit mult în latină, engleza fiind într-un astfel de context limba a doua. Chiar diplomele de studii erau scrise în latină, beneficiind, e adevărat, și de traducerea în engleză pe o coală separată. M-a surprins organizarea impecabilă. Studenții se ridicau câte un rând odată, ca piesele de domino se încolonau la marginea rândului, fiecăruia i se striga numele, urma înmânarea diplomei, o strângere de mână și o poză care apărea pe ecranele gigant, apoi în același șir indian se întorceau pe partea opusă la locurile lor. La fel a fost și când au părăsit sala, mai întâi profesorii în frunte cu sceptrul universitar, pe urmă rânduri-rânduri de studenți începând din față spre spate. Orchestra a cântat până la sfârșit. O bijuterie de spectacol din lumea nouă. Pentru noi urmează întoarcerea pe bătrânul continent și masterul la Stockholm.