Vitralii: Timpul ca o tăcere


Afirmaţia lui Titu Maiorescu, potrivit căreia „Poezia, ca orice artă, trebuie să exprime frumosul” este magistral întruchipată de Valentina Becart în cartea sa de poezie Sub semnul timpului. Beneficiind de o grafică foarte frumos realizată, autor Mihai Cătruna, cartea îşi deapănă „frumosul” de la primul la ultimul vers cu o sensibilitate care, cu greu, se poate defini.

„Poezia nu se poate defini, ci numai descrie” spunea George Căli­nescu. Valentina Becart nu defineş­te poezia, dar se defineşte pe sine în versuri tulburătoare: Eu ştiu că sunt/ o umbră trecătoare/ că viaţa mea/ e pură întâmplare/ neînţeles cuvânt…/ Eu cred că sunt/ sclipirea unei năluciri/ solare/ fiorul prins/ în iernile polare/ năucitor avânt…/ Eu ştiu că sunt…/ Eu cred că m-am născut/ spre a muri…/ ce surdă e strivirea/ între azi/ şi timpul ce-a trecut…/ (Sub semnul timpului).

Pentru Valentina Becart întreaga lume aparţine timpului, cu ghearele lui de gheaţă, implacabil, timpul ca o tăcere, sub semnul căruia poeta afirmă: Să n-auzim tăcerile jelind/ Să n-auzim tăcerile murind (În umbra dorului). Şi pentru mai multă concreteţe, continuă: tăceri/ nedescifrate/ întunecau oceanul/ şi stâncile alarmate/ se surpau în mine/ ca-ntr-un ochi lunatic,/ singuratic/ în noapte, meditând…(Ca-ntr-un ochi lunatic).

Poezia Valentinei Becart se desface în petale de o fineţe aproape ireală, însoţite de o muzicalitate celestă desfăşurată pe undele spaţiului nedesluşit al sufletului: În liniştea acestei dimineţi/ simt sufletul/ cum se desface-n ramuri/ ce-şi caută împlinirea/ şi rodul unui timp senin,/ curat…/ curat…( În liniştea acestei dimineţi) sau: Mă pierd într-o lacrimă/ şi-un gând istovit/ mă poartă agale/ pe valuri…(Sunt gândul istovit).

Acelaşi George Călinescu afirma în lucrarea sa „Curs de poezie” că „dacă am şti cum se face o poezie genială, toţi am deveni mari poeţi şi arta s-ar preface în industrie”. Valentina Becart îl contrazice şi ne demonstrează că ştie cum se construieşte, cu migală şi talent, o poezie bună (chiar dacă nu genială), o poezie a cărei emoţie artistică te transpune în lumea feerică a credinţei în frumos, în diafan, în Demiurgul cuvintelor pastelate şi sărutate de îngeri: Lasă-mi în suflet/ parfumul tău văratec/ şi cerul aprins de-atâtea cuvinte…/ timpul îşi pune broboadă de seară/ cu fiecare linişte/ vânată/ şi fereastră cu storurile trase…/ aşteptarea mea/-e cântec de dor-/ după urmele tale/ albastre…/ albastre… (Lasă-mi în fereastră).

Cântecul cuvintelor, mânuite lejer de poetă, îşi curge parfumul cu note de lumină peste bucuria trecerii în calendarul iubirii cu soare pe portativ şi pe buze: Lasă-mă să te cuprind/ în palme/ infinire/ să curgă sângele-mi albastru/ unde să fugi/ când iarna-şi etala făptura/ la un singur pas…(Sunt albastru… peste ape).

Timpul, acest creier enigmatic al lumii, devine pentru Valentina Becart un ce mereu neştiut, mereu aprins cu flamuri de dor şi mirare, un ţel nesperat spre scara cu trepte de mătase a vieţii: Port semnul timpului/ pe frunte:/ lumini şi umbre/ o mare de suspine/ pădurea/ ce-o să-mi cânte/ marşul de plecare…/ O! cât de mare-i semnul…/ în pumnul răvăşit/ de iarbă/ în toamna ce-o să ardă/ zburdălnicia/ ultimului gând…(Port semnul timpului).

Închei succinta mea prezentare cu poemul care mi-a plăcut cel mai mult, poem care confirmă întrutotul o altă zicere mirabilă a lui George Călinescu, şi anume că „poezia e o liturghie, un ceremonial introdus în viaţă, fără să se confunde cu ea”: Să nu rupi floarea solitară,/ dintr-o lacrimă crescută,/ sau poate o mirare…/ eu sunt petala/ albă/ deschisă în adierea serii,/ ca o iubire interzisă…/ mi-e inima fântână/ părăsită,/ fără izvoare,/ fără stele azvârlite/ de mâna ta…/ iubite…/ Să nu striveşti lumina/ cuibărită/ într-un bob/ de fericire…/ eu sunt firul de iarbă/ ivit sub razele de lună,/ ca o promisiune/ într-o flacără neîmblânzită…/ mi-e sufletul o peşteră/ uitată,/ sunt umbre lungi,/ sunt şoapte/ -suicidară noapte-/ şi uşa-i ferecată/ de mâna ta/ iubite…/ de mâna ta…(Suicidară noapte).