Vești bune pentru cel mai celebru opincar al țării: Legea meșteșugarilor tradiționali a trecut de Parlament
Proiectul de lege are ca obiect reglementarea cadrului general pentru recunoaşterea statutului meşteşugarilor tradiţionali, a drepturilor şi îndatoririlor acestora, precum şi organizarea şi funcţionarea structurilor reprezentative ale meşteşugarilor tradiţionali din România, în scopul conservării, protejării, transmiterii, promovării şi punerii în valoare a meşteşugurilor şi a culturii tradiţionale.
Calitatea de meșteșugar tradițional se recunoaște în urma parcurgerii procedurii reglementate de prezenta lege, prin decizie a comisiei speciale pentru verificarea și acordarea statutului de meșteșugar tradițional și prin emiterea unui certificat de meșteșugar tradițional de către Uniunea Națională a Meșteșugarilor Tradiționali din România.
Meșteșugarii tradiționali înscriși în Registrul Național al Meșteșugarilor Tradiționali din România, în scopul expunerii și/sau al comercializării produselor meșteșugărești proprii beneficiază de locuri centrale, special amenajate, în cadrul festivalurilor, târgurilor, bâlciurilor și altor evenimente de profil, organizate la nivel național, regional sau local, în vederea expunerii sau a comercializării produselor meșteșugărești proprii
Meșteșugarii tradiționali înscriși în Registrul național al meșteșugarilor tradiționali din România beneficiază de reducerea la jumătate a taxelor de participare la festivaluri, târguri, bâlciuri, târguri stradale la alei principale și alte evenimente de profil, unde își expun și/sau își comercializează produsele meșteșugărești tradiționale proprii.
În limitele stabilite prin bugetele proprii ale unităților administrativ teritoriale, consiliile locale ale unităților administrativ-teritoriale în care domiciliază meșteșugari tradiționali pot acorda indemnizații respectivilor meșteșugari, numai dacă sunt înscriși în Registrul național al meșteșugarilor tradiționali din România sau dacă dețin titlul de tezaur uman viu, conform dispozițiilor legale în vigoare. (2) Renta nu poate fi mai mică decât salariul minim net pe țară și mai mare decât salariul mediu brut pe economie, calculate conform legii. (3) Renta atribuită în condițiile alin. (l) este personală, netransmisibilă și încetează la data decesului meșteșugarului tradițional. Renta poate fi cumulată cu orice venituri obținute de către meșteșugarul tradițional, conform legii.
Vâlceanul Alexandru Ilinca, simbolul
unui meșteșug pierdut și inestimabil
Originar din satul Orleşti, judeţul Vâlcea, Alexandru Ilinca este sinonim cu opincile. El a deprins meşteşugul de la tatăl său, Gheorghe, încă de la vârsta de 6 ani. Bărbatul păstrează vie această tradiţie, folosind întru totul tehnici arhaice şi materiale autentice de confecţionare. Târgurile rurale, judeţene, naţionale şi internaţionale la care Alexandru Ilinca a fost invitat să participe, au reprezentat pentru el oportunităţi de promovare a meşteşugului, prin exemplu viu. Un om rar al unei lumi pierdute în negura timpului. Aşa este percepută prezenţa meşterului vâlcean la toate aceste evenimente. În fiecare an, Alexandru Ilinca organizează sau participă la ateliere demonstrative, menite să promoveze în rândul tinerilor dorinţa de păstrare a tradiţiei.
Nu în ultimul rând, a transmis tainele meşteşugului copiilor şi nepoţilor, aşa cum a învăţat de la tatăl şi bunicul său. Recomandările şi distincţiile primite de la instituţiile judeţene şi naţionale de cultură – Direcţia pentru Cultură Vâlcea, Muzeul «Aurel Sacerdoţeanu», Centrul pentru Conservarea si Promovarea Patrimoniului Vâlcea, Muzeul Naţional al Satului «Dimitrie Gusti» – şi, nu în ultimul rând, încurajările comunităţii locale l-au determinat să-şi depună dosarul pentru obţinerea titlului de «Tezaure Umane Vii», în cadrul programului UNESCO organizat de Ministerul Culturii.
Scopul principal al programului „Tezaur uman viu”, dezvoltat de UNESCO, este acela de a încuraja statele membre să adopte acele măsuri prin care păstrătorii și transmițătorii anumitor elemente de patrimoniu cultural imaterial să beneficieze de o recunoaștere și de o vizibilitate adecvate în rândul comunităților din care fac parte, al specialiștilor și al publicului larg. În același timp, programul urmărește identificarea acelor persoane care, făcând dovada caracterului excepțional al performării în domeniul pentru care se depune candidatura, sunt capabile să transmită un anumit element de patrimoniu imaterial, contribuind astfel la asigurarea viabilității acestuia.
Din păcate, a fost respins. Acum însă, prin votul Parlamentului, primește, în fine, o veste bună.
Alexandru Ilinca despre… opinci și opincărie
„Opincăria e cea mai veche meserie. Nu-i aia de se spune despre ea că a fost prima, că doar alea nu se duseră desculţe la produs. Pe vremuri, toată lumea îşi făcea opinci, cum îşi făcea şi cămăşi. Opincăria a apărut atunci când ăia cărora nu le ieşeau nici în ruptul capului opinci frumoase au văzut opinci mai frumoase ca ale lor la alţii. Şi s-au oferit să-i ajute la câmp, sau cu altceva, numai să le facă şi lor. (…) Opinca adevărată se face din piele de porc care se argăseşte cu coajă de arin. Coaja se fierbe până capătă o culoare închisă, pe urmă se ţine la argăsit o săptămână. Uscarea se face la umbră, altfel îşi pierde elasticitatea. Înainte, se făceau opinci şi din scoarţă de copac, din coajă de cireş, că oamenii erau săraci. Porcul trebuia să fie de cel puţin doi ani ca să fie pielea bună. După ce se tăia, porcul era opărit cu apă caldă, apoi se înlătura părul cu un cuţit. Pielea se tăia fâşii şi se punea la argăsit în coajă de arine. Era scoasă după şapte zile, după care era întinsă pe scândură de lemn şi pusă la uscat. Se usca la umbră, iar când se făcea opinca, pielea era udată şi se lucra umedă. Opinca se confecţionează de la vârf cu gurguiul. Tivul opincii se numeşte îngurzit, şi se tiveşte până la călcâi, după care se bagă nojiţa şi e bună de mers cu ea. Noi, astăzi, facem opinci dacice. Cu încrețire la vârf, cu o singură nojiță, cu deschidere pentru apă: intră pe la vârf, iese pe la călcâi. Tot strămoşii noştri au inventat lanțul de pus la opinci, să nu alunece pe zăpadă. La început, au înfășurat niște obiele mai vechi peste picior, apoi au pus bucăți de sfoară de-a curmezișul tălpii, dar se rupeau şi s-au gândit la lanțuri subțiri, care țin ani mulţi. Opinca e la fel şi pentru bărbat şi pentru femeie şi nu există calapod. Înainte strămoşii ţineau o lună două o pereche de opinci din piele de porc, dar cele din piele de vită sunt mai rezistente. Acum depinde cât mergeau cu ele şi ce treabă făceau. Opinca dacă e încălţată azi, nu este pentru asfalt, că se uzează repede. Au cumpărat multe perechi de opinci niște călugări, cică să meargă cu ele în munte. Dar sunt și mulți vânători care le caută, că au observat că nămolul nu se prinde de ele”, a spus Ilinca.
„Am învăţat meserie de la tatăl meu, dar nu am practicat-o pentru că am fost croitor. După ce am ieşit la pensie, am considerat că trebuie să continui tradiţia astfel încât acest meşteşug să nu dispară. Tatăl meu mi-a dat imboldul de a mă apuca de treabă. Am văzut că, la târguri, nu expune nimeni opinci, că era o verigă lipsă. În ţară, mai sunt puţini oameni care fac opinici, iar tinerii nu se înghesuie să mai înveţe”, își descrie meseria Alexandru Ilinca.