Varujan Vosganian vine la Biblioteca Județeană Vâlcea


• cunoscutul scriitor și politician va fi prezent pe meleagurile noastre pentru lansarea celei mai recente cărți – „Copiii războiului”

Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul” din Râmnicu Vâlcea urmează să fie gazda unui nou eveniment cultural deosebit. Chiar în această după-amiază de joi, cu începere de la ora 18.00, citadela culturii vâlcene va avea ca oaspeți scriitori, oameni de cultură, fețe bisericești, iubitori ai literelor și ai cărților, reprezentanți ai adminis­trației publice din județ, politicieni.
Cunoscutul scriitor Varujan Vosganian vine în fața publicului vâlcean pentru prezentarea celei mai recente cărți – „Copiii războ­iului”. Cartea a apărut în anul 2016, la Editura „Polirom”. În preambulul prezentării de carte, vor susține alocuțiuni scriitorii vâlceni Ioan Barbu și Traian Dobrinescu. Mode­ratorul întâlnirii va fi managerul Bibliotecii Județene „Antim Ivirea­nul”, conf. univ. dr. Remus Grigo­rescu.

Despre „Copiii Războiului” – o carte cu multă încărcătură emoțională

În rândurile de mai jos, vă prezentăm opiniile mai multor per­sonalități din lumea culturii pentru a vă forma o idee referitoare la conținutul și încărcătura emoțională a volumului „Copiii Războiului”.

Marius Miheț: Stigmatul absenței

„Iată că, în noul său roman, Varujan Vosganian riscă suplimen­tar: el oferă partitura principală unui ofițer de Securitate, pensionat cu grad de general. Ca și cum povestea lui n-ar fi îndeajuns de ademenitoare, Matei Visarion este și un «copil al războiului». Bastard și chestor trecut prin toate vămile de după 1945, eroul lui Varujan Vosganian se anunță un martor ce închide un inel esențial al Istoriei. Unul credibil, căci judecă totul cu rațiunea celui sedus și de aparențe. «Copiii războiului» vorbește despre imposibila neutralitate psihică. Și-atunci nu poate crește altceva în mărturisire, afară de un adevăr re­cons­tituit în tăcere. Roman al aș­tep­tării, purgatorial, și al izbăvirii re­velatoare, «Copiii războiului» se remarcă întâi de toate prin construcția sa riguroasă. Nu poți să nu remarci faptul că Varujan Vosganian a luptat cu el însuși, știind că sub greutatea celebrității câș­ti­gate cu Cartea șoaptelor (2009) trebuie să propună un text cel puțin la fel de solid. Și-i reu­șește: «Copiii războiului” este unul dintre cele mai bune romane din ultimii ani. (…) Dar să vedem des­pre ce este vorba. În timpul războ­iului, sub ocupația nazistă, un german seduce sau profită de urgența Margaretei Visarion (peni­cilină pentru fratele Beniamin, tu­ber­culos) și lasă în urmă un prim bastard în Craiova, pe Matei. Trei ani mai târziu, în 1945, la întoar­ce­rea din Rusia, după timpul petrecut în casa familiei Baltazar din Iași, se naște un alt copil, Eugen. Cei doi băieți nu știu unul de altul până când, decenii mai târziu, deduc din scrisorile tatălui, grație amintirilor încurcate, de existența celuilalt. Tot fără să știe unul de altul, cei doi dezvoltă un întreg arsenal oedipic. Urăsc brutal tatăl, considerat ticălos și inuman, și, în compen­sație, ridică altare mamelor. Totodată, ei întru­chi­pează și ideea mesianismului german. Amândoi reușesc în plan social să-și urmeze vocațiile de conducători. Matei, devine ofițer de Securitate, iar Eugen un lider al mișcării transcendentale. Primul folosește comunismul ca să răz­bune până și ideea de tată, celălalt urăște comunismul cu patimă. La reunirea lor târzie, amândoi înțeleg că nu pot muri înaintea tatălui, că până și ideea de libertate le-a fost furată prin dictatura genei trans­mise. Soluțiile, de ambele părți, constituie tot atâtea romane. (…) Varujan Vosganian gândește textul în zone de clarobscur, înscenând situații și ciocniri providențiale, întinzând destinul acolo unde defrișările păreau definitive”.

Irina Petraş: Căci despre om este vorba

„Noua carte («Copiii războ­iului», roman, Editura Polirom, Iaşi, 2016, 552 pag.) e un «roman al României de la Al Doilea Război Mondial până la începutul anilor 2000», cum s-a spus, dar e mult mai mult decât atât. Fin desenat, fundalul istoric rămâne fundal. El e ţesătura de condiţionări, contexte şi conjuncturi pe care omul îşi proiectează inevitabil existenţa. Copiii războiului se focalizează pe întâmplări concrete pentru a pune în discuţie o mult mai largă paletă de răspunsuri la întrebarea «cine sunt eu şi de ce sunt într-un anumit fel». (…) E o doză retro în toate căr­ţile sale (n. red. Varujan Vosga­nian). Retro în sensul de situare modernistă, cu accent pe teme înalte, pe psihologii şi nuanţe de gând şi atitudine, cu construcţie migăloasă a frazei, căreia îi acor­dează îndelung strunele şi mesa­jele subtextuale. Copiii războiului sunt «ruine» neluate în seamă de contabilizările ororilor războiului. Pe interogaţiile unuia dintre ei se sprijină panorama lumii postbelice, reconstituită în vecinătatea strânsă a individului, acolo unde oroarea are adevărata ei dimensiune. Ca în «Războiul nu are chip de femeie», cartea Svetlanei Aleksievici, radio­grafia e a trăirilor, nu a evenimen­telor. Matei Visarion primeşte o scrisoare tulburătoare de la tatăl necunoscut, tatăl de neînfrânt: «Eu eram o amintire, ca şi parfumul părului mamei mele şi braţele ei calde, un fel de talisman agăţat de gât pentru un soldat care se putea pierde peste puţin timp, laolaltă cu el, îngropat în stepele ruseşti». În răspunsurile lui rezumă viaţa sa de copil al războiului, umilit şi flămând, cu o mamă tânără care «căpătase aerul prăfuit şi mersul şleampăt al femeilor îmbătrânite înainte de vreme». România de după război e hărţuită nu doar de urmele răz­boiului, ci şi de spaimele cu care se instalează în viaţa oamenilor un regim al terorii. Apariţia târzie a veştilor dinspre tată nu mai poate vindeca nimic: «Tu ai ţinut neapărat să ne aduci aminte că exişti, fără să te gândeşti ce-o să însemne asta pentru noi. Să nu-mi spui că ai făcut-o pentru că ţi s-a făcut dor de noi sau pentru că, brusc, ai început să-ţi iubeşti fiul. Nu există justificare mai des invocată şi mai iluzorie pentru egoism decât iubirea». Nici întâlnirea cu fratele neştiut, şi el copil al războiului, nu poate schim­ba trecutul. Ura acumulată în ani de umilinţă nu poate fi extirpată. Urmaş al tatălui său, copilul blond cu ochi albaştri – «nemţălăul!» – a plătit greşeala unui necunoscut, el însuşi tânăr rătăcit în haosul declanşat de erorile/orgoliile altora. Indirect, romanul poate fi citit şi ca subtilă pledoarie pentru cunoaşte­rea şi asumarea trecutului, pentru o apartenenţă implicată, responsa­bilă, pentru amintire şi uitare, pentru rostul literaturii de a-şi aminti în locul nostru”.

Vasile Spiridon – Convorbiri literare (prima parte)

„Roman al certării tatălui, al descoperirii de sine și al căutării fratelui vitreg, cartea «Copii războiului», apărută sub semnătura lui Varujan Vosganian, radiogra­fiază în mod veridic încercarea ființei umane de a supraviețui sub diferite cezuri istorice care nu sunt prielnice. Înainte de a dezvolta toate aceste mari teme, voi defalca densa tramă românească în mai multe paliere narative, care ar putea fi urmărite separat în cadrul lecturii astfel:
• Roman istoric – sunt radio­grafiate toate evenimentele impor­tante ale perioadei postbelice: so­vietizarea țării, plecarea trupelor de ocupație, vânarea partizanilor în Munții Făgărașului, relativa deschi­dere de după declarația de inde­pendență din 1964, afacerea „meditația transcendentală”, revolta de la Brașov, din 1987, eveni­men­tele majore din 1989, „restaurația comunismului” de după 1990.
• Roman social – prin fața cititorului defilează diferite categorii sociale: îmbogățiții de dinainte și de după 1989, întreprinzătorii și cutreierătorii prin Europa, cei care și-au pierdut locul de muncă și rostul în viață după 1990, securiștii și opresații, călăii și victimele).
• Roman de moravuri – în perioada tranziției mișună diferite categorii sociale, fiecare cu năra­vurile ei, care încearcă să se descurce în căutare de câștig.
• Roman politic – o parte a acțiunii o regăsim pretutindeni și nicăieri în zilele noastre, nefiind precizat niciun nume de partid mai mult sau mai puțin istoric și nicio persoană reală din clasa politică (poate și pentru că și seamănă prea mult între ele). Însă raportările sunt evidente la Frontul Salvării Națio­nale, Convenția Democrată, Ion Iliescu, Traian Băsescu ș.a. Varujan Vosganian ne lasă posibilitatea de a interpreta, de a judeca, de a valoriza istoria și, până la urmă, de a ne evalua pe noi înșine.
• Roman polițist – Matei își caută fratele vitreg și îl și găsește prin mijloacele organelor de resort, respectând „decalogul celor… 15 în­trebări” întocmit de plutonierul Gher­vasie în cadrul oricărei an­chete.
• Roman psihologic – deși mai sunt și alte peceți decât cea a războiului care marchează roma­nul, Varujan Vosganian suprinde în primul rând psihologia copiilor războiului. Dacă războiul este tatăl violator, ancestral, care vine și calcă totul sub cisma-i cotropitoare, lăsând în urmă destine strivite, atunci copii săi nu pot fi decât niște progenituri dezorientate, traumati­zate, care se află mereu în căuta­rea unei identități și a unui modus vivendi între limitele umanului.
• Roman de iubire – Pe Matei Vissarion nu îl preocupă în introspecțiile sale atât femeile din viața lui, cât absența lor. Ar vrea să știe nu atât ce gândesc femeile despre prezența lui în viața lor, cât ceea au gândit ele despre absența lui. El este ferm convins că o iubire adevărată se verifică mai mult în cadrul unui cuplu atunci când cineva este absent (…)”.

Adrian G. Romilă: Memoria și uitarea

„(…) Fără mânie și părtinire, cum se spune, povestea imaginată de Varujan Vosganian îi lasă cititorului onoarea de a da verdicte morale asupra oamenilor și faptelor prinse în ecuația epică. Ceea ce-nseamnă că îl obligă să conștien­tizeze privilegiul unei poziții «din afară» și îi acordă o libertate pe care personajele sale nu prea au avut-o. Dens, epic și simbolic, întins, ca dimensiune, cu povești care se întretaie și-și schimbă mereu configurația, în funcție de noile dezvăluiri, cu o scenografie muzicală și picturală demnă de o tragedie greacă (un tablou și o piesă simfonică, ambele clasice, constituie refrenele imaginare), Copiii războiului e un roman old fashion care dovedește, încă o dată, maturitatea deplină a unui scriitor în forță”.