Unitatea în… diversitate
Duminică e 1 Decembrie – Ziua Naţională, când se împlinesc 95 de ani de la realizarea Marii Uniri a tuturor românilor într-un singur stat. Evenimentului trebuie să-i fie acordat un minim de importanţă, atât de către românii patrioţi, care vibrează atunci când aud imnul ţării şi poartă cu mândrie drapelul tricolor cât şi de cei care mai degrabă ar scuipa pe aceste simboluri naţionale şi care nu scapă niciun prilej să hulească tot ce este românesc.
Dar, întrebarea care stăruie în mintea fiecăruia este, cât de uniţi mai sunt românii, acum când doar cinci ani ne mai despart până la Centenarul Adunării Naţionale de la Alba Iulia, din anul 1918 ? Ce ar fi fost dacă românii erau atunci la fel de dezbinaţi ca în prezent? Am mai fi avut acum ţara în care trăim? Lăsând la o parte sloganul „nenorociţii de unguri care vor să ne fure Ardealul”, un hiatus imens se cască între români, fie că este bazat pe criterii regionale, politice, doctrinare, rasiale etc.
Din vremuri îndepărtate s-a transmis mitul că locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, se află sub puterea unui străvechi blestem care face ca ei să nu fie uniţi niciodată. Un izvor antic ne spune despre dezbinarea din lumea tracilor, care i-a împiedicat pe aceştia să se afirme în istorie cu întreg potenţialul dat de numărul mare al neamului lor şi de înzestrarea lor genetică excepţională. Aici găsim esenţa sintagmei, tot mai des folosită, a „blestemului tracic”, o maledicţie a dezbinării din interiorul societăţii strămoşeşti care ne-ar urmări permanent de-a lungul istoriei. Astfel, Herodot explică de ce zeii nu le-au dat traco-geţilor darul unirii: “După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt. Dar unirea lor e cu neputinţă şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi”. Dar oare putem să ne împăcăm cu acest destin implacabil ? Să spunem: Da, domne’, aşa e ! Nu e chip de unire între români, şi pace bună ! La care se adaugă argumentele realităţii istorice care dovedesc că românii şi-au fost, lor înşişi, cei mai aprigi duşmani. Păi, cum a fost ucis Viteazul la Turda, eroul primei uniri, fără ca oştenii lui să tragă sabia din teacă? Cum au fost decapitaţi Brâncovenii la Constantinopol, trădaţi chiar de ruda lor. Cum a fost arestat Tudor Vladimirescu din tabăra sa şi tăiat în bucăţi la Târgovişte? Cum a fost posibil ca marii români – I. G. Duca, Armand Călinescu, Nicolae Iorga, Virgil Madgearu – să fie ciuruiţi de gloanţele legionare? Cum a fost posibil ca mareşalul Ion Antonescu, care dezrobise pământul sfânt al Basarabiei, să fie împuşcat de ostaşii săi, precum infractorii de rând? Cum a fost posibil ca un conducător al statului – Nicolae Ceauşescu – să cadă ciuruit de gloanţele militarilor români, în ziua sfântă a Naşterii Domnului? Cam multe întrebări fără răspuns, nu credeţi? Stai aşa, prostit, şi te gândeşti, cum şi unde a putut să încapă atâta ură şi dezbinare între fraţii “de acelaşi sânge”?
Dezbinarea naţională continuă şi azi, cu şi mai multă intensitate. Românii sunt dezbinaţi în politică, în societate, în familie, în şcoală, în afaceri, în diaspora etc. Solidaritatea o găseşti doar în grupuri restrânse, de gaşcă, de multe ori infracţionale, gata şi acestea să se stingă la cea mai mică dovadă de orgoliu sau lăcomie. E greu să uneşti bogat cu sărac, hoţ cu păgubaş, băsist cu antibăsist, român cu „ungur” şi… exemplele pot continua.
Până la urmă, s-ar putea să ne iasă mai bine „unitatea prin diversitate”, aşa cum sună mottoul Uniunii Europene, de la Lisabona la Vladivostok, dar atunci nu vom mai vorbi de România şi de români, ci de o mare familie, ca o restauraţie a Imperiului Roman de altădată, în variantă modernă, unde graniţele dispar iar simbolurile, istoria, limba, tradiţiile noastre se estompează şi se pierd uşor, foarte uşor… Dar haideţi să cinstim această zi, ca şi cum ar fi ziua de naştere a fiecăruia dintre noi, şi să cântăm, ca într-un unic grai: „Doamne, ocroteşte-i pe români!”