Un deceniu de la trecerea în eternitate: Marin Brînaru, evocat la Drăgășani


una din personalitățile marcante ale Orașului Vinului va fi comemorată mâine sub egida „Marin Brînaru – un muzician polivalent și performant. Medalion comemorativ” este evenimentul dedicat celor 10 ani de la trecerea în eternitate a celui care a marcat cultura drăgășeneană

Manifestarea este programată pentru mâine, 9 noiembrie 2016, de la orele 15.00, la Biblioteca Municipală Drăgășani și este organizată de Primăria Drăgășani, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vâlcea, Ateneul Meșterul Manole, Asociația „Rusidava Culturală” și Biblioteca Municipală Drăgășani în cadrul Programului „Cultura tradițională din Vâlcea – personalități creatoare” și vor lua parte Carmen Brodeală, Marin Bărăscu, Nicolae Burlan, Elena Caplea, Constantin Ceaușu, Ludmila Ciurduc, Adrian Codreanu, Gheorghe Deaconu, C-tin Drăghici, Ilie Gorjan, Emil Istocescu, Ioan Șt. Lazăr, Sabin Lungoci, Cristian Nedelcu, Cristina Prunel Bărbulescu, Elena Stoica, Marin Velea, Dumitru Vulparu.

Marin Brînaru s-a născut la 13 martie 1929, la Drăgășani. Cele trei ipostaze de activitate – profesor, dirijor de cor și folclorist – se regăsesc pe unda comună a sufletului său generos, a nețărmuritei sale iubiri de neam și de țară. În calitate de profesor a educat generații de elevi, insuflându-le dragostea pentru tradițiile și folclorul românesc, cu bagheta de dirijor a câștigat numeroase premii atât în țară cât și în străinătate cu corul Casei de Cultură din Drăgășani, ca folclorist s-a remarcat scriind cărți despre mari interpreți ai cântecului popular românesc precum Maria Lătărețu, Ion Dolănescu, Maria Ciobanu sau culegând vechi cântece populare pe care le-a publicat în mai multe culegeri de cântece.

După absolvirea seminarului vâlcean, în 1947, a urmat facultatea de Teologie şi Consevatorul, după care a intrat, temporar în învăţământul preuniversitar de stat. În 1954 este numit profesor de muzică psaltică şi liniară la Şcoala de Cântăreţi Bisericeşti şi Seminarul Teologic din Mofleni-Craiova. În 1956, se transferă ca profesor de muzică la Liceul Teoretic din Drăgăşani, unde a lucrat până la data pensionării. Aici a construit casă, a crescut pe Carmen şi Emil, cele două odrasle, alături de Marieta, soţia care era învăţătoare. Paralel cu munca de la catedră, a fost delegat să efectueze inspecţii de specialitate, în toată regiunea Argeş, după ce obţinuse gradul I în învăţământ. A fost onorat şi cu medalia „Profesor Emerit”, iar în anul 2005 a fost desenat „Cetăţean de onoare” al municipiului Drăgăşani. O altă latură a activităţii sale profesionale a fost aceea de folclorist. Astfel, a întreprins o susţinută activitate de culegere a cântecelor şi textelor literare folclorice împreună cu prof. Ion Nijloveanu de la Slatina, apoi singur, după care le-a transpus în mai multe volume, care au fost tipărite sub egida forurilor culturale din judeţ sau regiune. Primele două volume de culegeri personale de folclor muzical tipărite de Casa Creaţiei populare Vâlcea au apărut sub titlurile: „Sunt vâlceancă de pe Olt” (cu cântece interpretate de Maria Ciobanu) şi „De mic mi-a plăcut să cânt”, cântece interpretate de Ion Dolănescu. Au urmat şi alte culegeri, precum „Frumos curgi Argeş la vale”; „Oltean mândru şi voinic” „Cântece de pe Olt” în două volume.

Despre Marin Brînaru, cel mai bine scrie profesorul Gheorghe Deaconu: „L-am cunoscut cu multe decenii în urmă, când era „în floarea vârstei”. Avea doar 40 de ani. Trăia într-o permanentă frenezie creatoare. Viaţa profesională şi publică şi-o împărţea între catedră, condei şi baghetă. Nimic din peisajul spiritual al anilor 60 şi 70 nu înflorea fără prezenţa sa fertilă, nici o iniţiativă locală nu se realiza fără aportul său tehnic şi afectiv, îl găseai mereu în miezul evenimentului cultural. Cu darul său de a atrage oamenii, de a le insufla din ardoarea sa interioară, prin perseverenţa şi tactul cu care capacita sprijinitori şi colaboratori la toate nivelurile, el izbutea să valorifice potenţialul cultural şi să catalizeze forţele artistice, să vitalizeze mediul provincial al oraşului, plasându-l pe o orbită naţională. Toată zestrea sa de competenţă, experienţă şi dragoste pentru frumos şi-o punea în slujba personalizării culturale a comunităţii. Profesorul emerit Marin Brînaru era şi a rămas, pentru multă vreme, liderul cultural al Drăgăşanilor, în care cântecul bătrânesc se însoţea, din vechime, cu vinul de viaţă lungă…

Când a împlinit 75 de ani şi am avut prilejul să mă aplec asupra „poveştii” vieţii sale, istorisite de el însuşi într-o carte memorabilă (Vocaţia muzicii. Strădanii şi împliniri, Râmnicu-Vâlcea, Editura Antim Ivireanul, 2004), m-am întrebat care au fost temeiurile şi resorturile formării şi devenirii personalităţii sale. Energia vieţii şi creaţiei lui Marin Brînaru a izvorât dintr-o plămadă spirituală profundă, care a îngemănat credinţa în Dumnezeu şi atracţia frumuseţii – ambele fiind trăite cu convingerea participării la armonia divină a lumii văzute şi nevăzute. La început, ele au fost trăite la un nivel intuitiv, aproape instinctiv, când copilul, în noaptea de Înviere, în drum spre biserică, trecea prin zăvoiul ce răsuna de cântecul ciocârliilor, umplându-se de vraja firii pentru a capta splendoarea cântărilor religioase, ceea ce-l apropia de miracolul Învierii Mântuitorului şi a întregului cosmos. Apoi, pe măsura cunoaşterii şi a maturizării intelectuale, o trăire tot mai profundă, capabilă să-i medieze revelaţia adevărului fundamental al vieţii şi lumii.

Puntea de comunicare şi de comuniune între cele două stări de spirit care au structurat formarea omului şi devenirea cărturarului – credinţa în divinitate şi seducţia frumosului – a constituit-o, bineînţeles, muzica, ea însăşi esenţă şi expresie a armoniei cosmice. Muzica religioasă, cultivată şi aprofundată de-a lungul atâtor ani de studiu – pe durata Seminarului şi a Teologiei – a însemnat pentru tânărul Brînaru hrană spirituală, ea era liantul trăirii interioare, aducându-l „în preajma divinităţii”, făcându-l, adică, apt de a depăşi contingentul, de a se plasa în apropierea transcendentului. Muzica laică, muzica corală, îndeosebi cea autohtonă, studiată, de asemenea, printr-un travaliu îndelungat (atât la Seminar, cât şi la Conservator), a reprezentat fundamentul formării tânărului Brînaru ca profesionist al muzicii şi ca intelectual al cetăţii.

Comuniunea celor două cântări într-un tot unitar, organic în structura spirituală a lui Marin Brînaru a fost potenţată de dubla formaţie a personalităţii sale – de teolog şi de muzician deopotrivă. Această bivalenţă structurală a pregătirii sale intelectuale s-a manifestat în toate registrele existenţei şi activităţii omului, cărturarului şi cetăţeanului. Graţie celor două iniţieri intelectuale – teologică şi muzicală –, grefate pe fondul obârşiei ţărăneşti, Marin Brînaru a dobândit o charismă în care se regăsesc toate energiile moştenite ereditar sau acumulate prin învăţătură şi experienţă: „ţărănia”, zestrea de credinţă, datină şi trudă a copilului de la ţară; iniţierea religioasă şi cultura teologică a cărturarului; cultivarea muzicală şi educaţia estetică a artistului – toate concurând pentru a compune o charismă plămădită din credinţă şi frumuseţe, luciditate şi patimă, seninătate şi gravitate, mândrie şi smerenie.

Această charismă plasează fiinţa şi personalitatea lui Marin Brînaru la hotarul dintre har şi inefabil, cei doi poli ai spiritualităţii sale. Este adevărat, absolventul Teologiei nu s-a preoţit (a fost, totuşi, hirotonit, diacon). De ce n-a făcut-o, iată o taină a vieţii sale, pe care a dus-o cu sine în lumea de dincolo, pentru că nu ne-a desluşit-o nici în „povestea” vieţii sale. Poate că a fost o determinare a contextului social-istoric al vremii (anii ’50), poate a fost o opţiune subiectivă, motivată de dureroasa descoperire a faptului că lumea în care se pregătea să intre nu era numai o lume a virtuţilor propovăduite… Marin Brînaru nu s-a preoţit, dar a devenit un preot al muzicii. Altarul în care a oficiat l-au constituit catedra şi scena. El a izbutit această metamorfoză pentru că l-a simţit pe Dumnezeu omniprezent în viaţa şi munca sa, ocrotindu-i faptele şi trăirile, întărindu-i convingerea că predestinarea este de fapt revărsarea de bunătate a divinităţii, care ne cheamă mereu spre desăvârşire. Marin Brînaru îmi mărturisea că toată viaţa sa a stat sub puterea acestei chemări spre desăvârşire, o chemare divină care a răsplătit dragostea faţă de Dumnezeu şi propria sa trudă de a crea, de a spori zestrea de frumuseţi a lumii. Era conştient, fireşte, că nu a atins nici pe departe perfecţiunea, dar era împăcat cu sine că s-a străduit permanent să şi-o aproprie. Marin Brînaru n-a dobândit, prin consacrare rituală, harul preoţiei. Dar el a devenit şi a oficiat ca un sacerdot al frumosului, convertind harul în inefabil şi făcând din muzică o revelaţie a creaţiei divine.

Personalitatea polivalentă a lui Marin Brînaru – un muzician complet (pedagog, dirijor, cercetător, compozitor) – ne-a lăsat o moştenire culturală substanţială şi durabilă, o fântână cu „apă vie”: mai întâi, o „şcoală de muzică”, în care s-au format muzicieni de performanţă, demni de „clasa” maestrului lor, chemaţi să-i continue şi să-i dezvolte „opera”; memoria sonoră a corului din Drăgăşani, care ajunsese în anii 70, sub „bagheta” sa, în topul naţional al formaţiilor de profil şi care a funcţionat, pentru drăgăşăneni, ca o şcoală de pedagogie şi estetică muzicală; în fine, partea cea mai consistentă şi mai durabilă a acestei moşteniri culturale, colecţia de folclor – opera edită şi inedită a etnomuzicologului, constituită din mii de cântece populare, a căror editare aşteaptă o meritată continuare şi valorizare. „Trezorierul” patrimoniului tradiţional de pe Olt a creat, a codificat şi a „salvat”, în lumea cântecului românesc, o grădină virtuală, eternă, prin care se plimbă acum, animat şi împăcat de sentimentul inefabil al dorului: „Neică, dorul de la tine, / N-are cine să mi-l aline. / Nici răcoarea zorilor, / Nici mireasma florilor, / Nici apa izvorului, / Nici liniştea codrului, / şi nici glasul cucului…” .