Totul despre peştera sfântului Grigore Decapolitul (3)
Peştera, în literatura românească
Un mare cărturar al monahismului românesc, ieromonahul Dionisie Eclesiarhul, cunoscut în istoria culturii naţionale ca poliglot, miniaturist, caligraf şi cronicar, a lăsat posterităţii o imagine ilustrată a Peşterii Sfântului Grigorie Decapolitul. Volumul al II-lea de acte şi hrisoave din arhiva păstrată în Mănăstirea Bistriţa, redactat în anul 1796, cuprinde şi un document referitor la “mile şi scutiri” domneşti privind “Schitul Peştera”; caligrafiat artistic, frontispiciul actului voievodal este ornamentat cu peisajul peşterean, surprins de pe stânca malului opus al râului. Se observă o scară de lemn prevăzută cu un mecanism care permitea ridicarea ei în caz de pericol; uşa de fier; Biserica Sfinţii Arhangheli, imaginată cu turlă, desigur intervenţia miniaturistului pentru a indica locaşul de cult; o chilie, separată de biserică, în a cărei apropiere se află un dispozitiv, asemănător unui fus de puţ cu roată, de care atârnă o funie şi o găleată. Cu ajutorul acestei instalaţii scoteau călugării apa din albia Bistriţei şi ridicau diferite materiale, metodă practicată până în secolul al XX-lea de monahii Mănăstirilor de la Meteora, din Tesalia. Stâncile din jurul peşterii sunt acoperite cu brazi şi tufişuri, printre care zboară păsări şi mişună şerpi.
Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul apare şi într-un document din 7 aprilie 1797, prin care domnitorul Alexandru Ipsilanti (1796-1797) miluieşte sihăstria de aici, după exemplul înaintaşilor săi. Printre altele, se spune: “Fiindcă Schitul Bistriţa din Vâlcea, ce este în peştera de 50 de stânjeni, la care este hramul Sfinţilor Arhangheli, unde locuiesc părinţi sihaştrii, cu un trai foarte greu, apa o trag acolo sus din pârâul de jos, de 80 de stângeni”, este scutit de “dijmărit 50 de stupi, 50 de oi, şi să ia anual din vama judeţului 50 de taleri; să mai ia 20 de taleri anual de la vinarici şi să ţină doi oameni scutiţi”.
În secolul al XIX-lea, Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul trece în literatură. În anul 1842, poetul Grigore Alexandrescu (1810-1888) întreprinde, împreună cu Ion Ghica (1817-1897), o călătorie prin ţară, pentru vizitarea monumentelor istorice şi naturale, printre care şi Mănăstirea Bistriţa.
Conduşi la peşteră de un călugăr vârstnic, scriitorul relatează: “Ne trebui mai mult de un ceas până să ajungem, poteca era strâmtă, înainte şi în dreapta prăpăstii, în vale, râul ce poartă numele mănăstirii, împotrivă stânci râpoase şi goale, şi în stânga peştera, în care intrarăm pe brânci ca într-o vizuină, cu toate că înlăuntru e destul de largă. Fiecare dintre noi ţinea câte o făclie aprinsă. Înlăuntru peşterii sunt două mici altare în faţa prăpastiei.”