Totul despre peştera sfântului Grigore Decapolitul (2)
La poartă, sunt două ferestruici de fier, prin care am pătruns ca animalele, în patru labe; şi am continuat să înaintăm de-a lungul tunelului, unul cate unul, la lumina torţelor, până ce eram aproape morţi de oboseală. În sfârşit, am ieşit într-un loc întins şi neted, unde am cercetat cu evlavie biserica clădită într-o mare înfundătură ce comunică cu exteriorul, şi alături de ea este o chilie curată, locuită întotdeauna de un călugăr. Lângă biserică, la răsărit, este o altă înfundătură mare, care comunică cu exteriorul şi cu valea, unde, după cum se spune, numai în zori pătrunde o rază de soare. În peşteră, este un izvor cu apă limpede, care curge mereu din plin. Acest loc nu are nimic de jur împrejur, ci numai un munte înalt şi râpos, care se ridică dincolo de râu.”
Călătorul antiohian mai precizează că, în vremuri de primejdie, domnitorul ţării trimite aici soţia şi avuţiile sale, iar aprovizionarea se face prin deschizătura dinspre Cheile Bistriţei, cu ajutorul unui scripet.
Ajuns mitropolit al Ţării Româneşti, Neofit I Cretanul (1738-1753), întreprinde două călătorii pastorale prin ţară, în anii 1746 şi 1747, vizitând şi Eparhia Râmnicului. Ierarh cu multiple preocupări culturale, redactează, în drumul său, un interesant “Jurnal”, care cuprinde valoroase însemnări despre monumente şi localităţi, precum şi numeroase inscripţii şi pisanii bisericeşti.
În prima sa călătorie, mitropolitul ajunge şi la Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul, despre care notează: „Mai sus puţin de mănăstire, ca la un sfert de oră, şi tot pe malul drept al râului Bistriţa, ce curge de la miazănoapte la miazăzi, se află o peşteră foarte sigură, în care am intrat şi noi, şi ne-am minunat; fiindcă intrarea ei este într-un loc râpos, şi înlăuntru nu poate intra cineva decât plecându-se; apoi la vreo doi stângeni de asemenea intrare, se întâlneşte o poartă de fier, şi la alţi cinci stângeni altă poartă de fier. Mergând însă cineva şi mai înlăuntru, află lumina şi atâta spaţiu că ar putea să încape peste două mii de oameni. Aici, se află înlăuntru şi două biserici şi izvor de apă, şezând şi un ieromonah pentru serviciul divin. Şi ca să zic pe scurt, această peşteră este o fortificaţie pentru locuitorii de acolo.”
În anul 1769, Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul este menţionată într-un hrisov emis de Grigorie III Ghica (1763-1769), voievodul Ţării Româneşti. Izbucnind războiul ruso-turc (1768-1774), egumenul de la Mănăstirea Bistriţa, ieromonahul Grigorie (1768-1774), ascunde în peşteră moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, pentru a nu fi profanate sau răpite.
Ţara Românească intrase sub stăpânirea beligeranţilor, iar mănăstirile erau jefuite. Din această cauză, la 12 septembrie, domnitorul împuterniceşte conducerea mănăstirii să caute “în ţară” patru oameni de încredere spre “a-i rândui paza la peşteră, unde se află Sfintele Moaşte ale Sfântului Cuvios Părinte Grigorie Decapolitul”. Tot în secolul al XVIII-lea, peştera este menţionată în “Genealogia Cantacuzinilor”. Redactorul ei, banul Mihai Cantacuzino, tratând despre fondarea Mănăstirii Bistriţa, relatează că este zidită la “poalele unui munte înalt, în care munte este o peşteră foarte ciudată. Are într-însa trei gârliciuri, şi toate răzbat într-o largă spărtură în coasta muntelui, la care loc se luminează peştera. Dar a intra sau a ieşi pe la acea spărtură nu se poate, pentru că în toate părţile, şi în sus şi în jos, este râpă, ca şi cum ar fi muntele într-adins tăiat, şi împotriva spărturii este alt munte râpos, printre care munţi curge apa Bistriţei, căzând din piatră în piatră, are o vedere frumoasă şi face un sunet nostim. În maidanul acelei spărturi, pot încăpea ca la şaptezeci de oameni. Sunt două odăi şi două paraclise în peşteră, în care, după ce banul Barbu Basarab a îmbătrânit, s-a călugărit şi acolo a schivnicit până la moartea sa.”
CONTINUARE…