Totul despre peştera sfântului Grigore Decapolitul (1)
Biserica Ortodoxă recunoaşte că peştera Sfântului Grigorie Decapolitul, aflată în purtarea de grijă a maicilor de la Mănăstirea Bistriţa ocupă un loc particular printre celelalte peşteri din ţara noastră. Numele acesteia nu vine de la locul de nevoinţă al sfântului, ci de la faptul că aici se adăposteau, în vreme de necaz, Sfintele sale Moaşte.
Aspectelor naturale, ca poziţia între stânci abrupte, drumul greu accesibil şi intrarea caracteristică, se adaugă şi importantul rol avut în istoria poporului român, împletindu-şi existenţa cu viaţa strămoşilor noştri. Chiar în prima atestare documentară, ea apare ca loc de adăpost şi refugiu în faţa urgiilor revărsate peste glia străbună.
La început, vatra de sihăstrie a pustnicilor de pe Valea Bistriţei, Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul devine, în a doua jumătate a secolului al XV-lea, salvatoarea tezaurului şi a locuitorilor sfintei mănăstiri fondate de boierii Craioveşti. Galeriile întunecoase răsfirate înlăuntru ei, amenajate cu multă iscusinţă de călugării bistriţeni, devin cele mai sigure taine pentru comorile de artă, documente ctitoriceşti şi voievodale, creaţii culturale şi de spiritualitate ortodoxă. Fără ea, “multe dintre comorile păstrate s-ar fi risipit ca cele din alte mănăstiri”, afirmă Alexandru Odobescu.
Descoperirea unui cioban, adăpost în calea năvălitorilor
Potrivit unei tradiţii consemnate de arhimandritul Chiriac Râmniceanu, Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul a fost descoperită de “un cioban vânător, mai înainte de a fi fost zidită sfânta Mănăstire Bistriţa”. Cunoscută din vechime, documentar este menţionată abia la începutul secolului al XVII-lea. De atunci şi până astăzi, numeroşi oameni de ştiinţă şi cultură au făcut interesante comunicări despre acest spaţiu subteran, bogat în evenimente istorice şi trăiri spirituale, aparţinând strămoşilor noştri.
Primul care vorbeşte despre Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul este mitropolitul Matei al Mirelor, refugiat aici din egumena de la Mânăstirea Dealu, fiind constrâns de evenimentele provocate de năvălirea în Ţara Românească a principelui Transilvaniei Gabriel Bathory (1608-1613), la finele anului 1610. În Cronica sa, citim: “Iar noi, orfani de domn, în spelunci şi munţi, cum zice Pavel, şi în găurile pământului ascunzându-ne, temându-ne de înfăţişarea lui Bathory Gabor; lipsiţi, apăsaţi, maltrataţi, aşteptând vreme de bace, dacă va fi voia lui Dumnezeu; stăpâniţi deci de aceste lipsuri grozave şi luptându-ne cu ele, mergând din loc în loc şi întorcându-ne, am venit în Mănăstirea zisă Bistriţa, unde aflând o peşteră foarte mare, în care nu puteau pătrunde vrăjmaşii.”
La mijlocul secolului al XVII-lea, peştera este vizitată de arhidiaconul Paul de Alep. În opera sa, concepută cu ocazia călătoriei sale, ca însoţitor al patriarhului Macarie al Antiohiei prin Ţara Românească, scrie: “Când ne-am urcat să vedem acea peşteră, ne-am suit pe o singură poteca, unul câte unul, pe un urcuş greu, având în dreapta noastră o prăpastie înspăimântătoare până jos la albia râului. Din această cauză, pe cea mai mare parte a drumului, ei pun balustrade prinse din copac în copac. Am ajuns la acel loc cu mare greutate şi cu multă osteneală. De la povârnişul dealului până la peşteră, cam cât o aruncătură de piatră, sunt nişte scânduri lungi şi înguste ca de podeţ, slujind drept balustrade; când se tem de vreo primejdie, le ridică. Şi aici, stau în siguranţă, că nici chiar dracii nu-şi pot face drum la ei.