Strada Episcopiei – Regele Carol I (cifre şi date)

În planul oraşului de la 1857, strada apare trasată în partea de vest, străbă­tând urbea de la sud la nord, chiar pe sub Dealul Capela. Era văduvită de vreun nume al său. Până în 1876, când va fi botezată Strada Episcopiei, începea de la marginea Râului cel Mare (Râm­nic), până atingea Şoseaua Episcopiei. Un an mai târziu, avea acelaşi nume, aşa după cum reiese şi din actul de vânzare-cumpărare încheiat între fraţii Lescu cu domnul Teodor Florescu de pe strada Epis­­copiei, care cumpără un teren situat „sub coasta dintre Şcola de băieţi şi ca­sele proto­popului Ioniţă” (dosar 11/5/1877).

1879 este anul propunerii ca numele să devină Radu Negru. Traseul străzii era acelaşi numai că acum ajungea în Drumul Troianului (dosar 9/1/1879).

În 1891, poliţaiul oraşului C. Econo­mu împarte străzile oraşului pe culori şi traseul străzii este puţin modificat şi chiar redenumit. S-a luat atunci în considerare că lunga domnie a regelui Carol I a fost o epocă de pace, linişte şi progres în care Ţările Române au suferit o transformare istorică şi fără precedent: de la unirea celor două principate surori, visul de aur a generaţii de martiri, până la dobândirea prin sânge a independenţei faţă de Istanbul.

Locuitorii Râmnicului, alături de Consiliul Comunal, au dat numele străzii tocmai în onoarea celui care a marcat aceste două mari borne istorice, primul nostru rege, un autentic părinte al Româ­niei moderne: „Carol I”.

Din 1899, strada începea de la Podul cel Mare de peste Râmnic, pe lângă albia râului, casa Nae C-tinescu, traver­sa străzile Călăraşilor şi Mihai Bravu, trece pe la poalele Capelei spre nord, până în canalul Episcopiei (Valea Mandei de unde se cobora în strada Traian). Tot în acest an, se construieşte noul pod peste Iazul Morilor, în locul celui vechi şi deteriorat, sub directa şi atenta îndru­mare a inginerului G. Arhirescu (dosar 138/1899 şi 15/1899).

1901 – pentru a uşura alimentarea cu apă a locuitorilor de pe stradă, cişmeaua din curtea şcolii primare de băieţi va fi mutată în afara curţii (dosar 19/1901).

Trei ani mai târziu, se va trece la construcţia unui podeţ peste canalul Episcopiei, pentru a înlesni circulaţia locuitorilor până la Valea Mandei.

În 1906, se realizează cele mai multe şi importante lucrări de modernizarea ora­­şului, primul pas fiind introducerea iluminatului electric particular. Şase familii de pe această stradă îşi introduc un număr de 50 de lămpi cu arc de tip Siemens – Schuckert de opt amperi cu durata de ardere de 15-16 ore, în gos­po­dăriile lor (dosar 34-35/1906). Tot acesta este şi anul în care Theodor Nicolantin cere aprobarea de a transforma o parte din locuinţa sa de pe această stradă într-o prăvălie şi restaurant.

Doar un an mai târziu se trece la exproprierea unei părţi din proprietatea Ziţei Nicolantin, de la poalele Capelei, pentru lărgirea bulevardului Tudor Vladi­mirescu.

În ceea ce priveşte monumentele, trebuie spus că, la 1915, este ridicat Mo­nu­mentul Eroilor Independenţei, pe cea mai frumoasă şi expusă dintre părţile dea­lului Capela, în zona unde, între 1911-1912, se găsea casa Nicolantin. Pre­fectura judeţului Vâlcea, prin serviciul tehnic judeţean, face cunoscut primăriei, prin adresa nr.6206/12.06.1912, că oferă suma de 4.000 lei pentru  a cumpăra de la Ziţa Nicolantin, locul situat la poalele Capelei pe care va înălţa un monument în amintirea soldaţilor vâlceni căzuţi în războiul de independenţă. Suprafaţa de teren cumpărată este de 1776,70 metri pătraţi, vânzătorului îi revenea obligaţia de a demola chioşcul sub care se găsea o gheţărie pentru că zidul de sprijin al ansamblului monumental trecea prin mar­ginea gheţăriei ce se găsea sub chioşc. Monumentul prinde viaţă prin stră­dania dr. Gh. Sabin, prefectul jude­ţului la acea vreme şi este lucrat în piatră de sculptorul I. Iordănescu, simbolizând „Ro­mânia cu chip îndurerat pentru fii căzuţi vitejeşte în lupte”. Sunt, astfel, cinstiţi eroii din Regimentul 2 Vâlcea, 1 Vănători, 2 Călăraşi căzuţi în Războiul de Independenţă din 1877, în luptele de la Griviţa, Smârdan şi Rahova, la care se adaugă soldaţii şi ofiţerii căzuţi în campania din 1913.

De formă conică, monumentul este sculptat în piatră rezistentă, legată cu vergi de oţel şi ciment, de jur împrejur pe un soclu pătrat unde sunt scrise numele eroilor. În faţă, pe o carte din cupru, sunt dăltuite numele eroilor, rândul fiind deschis cu caporalul Niculescu Radu din comuna Măldăreşti. Statuia înfăţişează o tânără care ţine în mâna dreaptă o ra­mură de măslin ce reprezintă libertatea, pacea, iar în cea stângă flutură drapelul ţării purtat de ostaşii noştri pe frontul do­bândirii independenţei naţionale. Inaugu­rarea s-a făcut la 15 mai 1945, accesul la monument se face pe ambele laturi prin două scări monumentale făcute din piatră (dosar 33/1945).

Cât priveşte şcolile, de-a lungul străzii Carol I, Catagrafia străzilor şi cătu­nelor din anul 1899 stabileşte compo­nenţa oraşului, împărţit pe opt circums­crip­ţii, pe strada Carol I, la nr. 23, pe par­tea dreaptă, este consemnată Şcoala Ve­che de Băieţi (dosar 138/1899). Această şcoală a fost ridicată între anii 1835-1837, după planul serdarului Stan­ciu Căpăţânescu, prin subscripţie pu­bli­că, pe locul donat de medelnicerul Alecu Bujoreanu. Şcoala veche consemnată de pe Catagrafia din 1899 este evidenţiată şi de planul de aliniere a oraşului întocmit de arhitectul Angelescu, la 7 decembrie 1910, aceasta se mai găseşte şi pe o cartolină ilustrată de prin 1898, editată de librăria O. Thuringer, Râmnicul Vâlcii, cu nr. 15230.

1913 – Seminarul Sfântul Nicolae, situat pe partea stângă a străzii, construit în etape, pavilionul de pe strada Carol I este ridicat în 1913, iar aripa dinspre Capela este ridicată după terminarea Primului Război Mondial. În 1926, se dă startul şantierului pentru latura a treia. Trebuie amintit că seminarul a avut una dintre cele mai bogate şi valoroase biblioteci şcolare, 13.250 volume. A mai dispus de un muzeu de zoologie-minera­logie cu valoroase exponate. Acum, aici funcţionează Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân”.

1945-1950 – Şcoala de Comerţ a funcţionat în Casa Boicescu, actualul sediu Loto.

Capitolul biblioteci ne aruncă tocmai la 1370, atunci când Episcopia Eparhiei Râmnicului, înfiinţată de Vladislav Basarab, schimbată în episcopie la 1497 de către Radu cel Mare (1495-1508) şi mutată în locul în care dăinuie şi azi.

1735 – Clădirile Episcopiei sunt înăl­ţate de episcopul Climent, între 1735-1749, episcopia este distrusă în incen­diul cel mare din 7 aprilie 1847.

1850-1856 – biserica episcopală este rezidită complet de către Calinic, iar pictura interioară aparţine marelui maestru Gh. Tătărescu (1820-1894).

1746 – Bolniţa Episcopiei este ridi­cată  de episcopul Climent la 1745-1746, zugrăvită de Popa Gheorghe şi Badea Dincă.

1751-1850 – paraclisul casei arhie­reşti, zidit de episcopul Grigorie Soco­teanu şi refăcut la 1850.

1680-1880-1882 – Clopotniţa este fondată de Ştefan, Episcopul Râmnicului Noului Severin, reparată la 1742 de acelaşi Climent. Arde la 1847, este ridicată din temelie la 1880-1882.

O menţiune aparte o vom dedica acelor clădiri de o importanţă deosebită, cu o linie arhitecturală specială, cochete din cale afară, înflorate peste măsură şi atrăgătoare.

Într-o mică parte, acestea aveau câte un etaj, balcoane la stradă, iar spre interior săliţe cu geamalâc.

Pornind de pe malul stâng al râului Râmnic (Olăneşti), putem întrevedea şi acum, prin ochii minţii, Hotelul Mărunţelu – 1910, Casa Marinescu – 1923, Casa Jean Florescu – primăria veche – 1868, Casa Tănăsescu, Casa I. Roşian – 1907, colţ cu strada Principele Nicolae şi vizavi de seminar.

În cealaltă parte: procuratura 1912, Casa T. Boicescu – 1918, Casa Trăti­nescu – 1910, Casa Rădulescu – 1914, Casa cu etaj Ciulei Popescu – 1923, Casa Angelescu – 1924-1927, casă cu etaj Mihăilescu – 1928, casa Banciu – 1912, casa cubistă, vizavi de episcopie Gh. Peştereanu – 1937. Am adus în faţă numai 42 de case care au existat până la demolările făcute în oraş şi de care au scăpat numai 11 dintre acestea.

Încheiem incursiunea noastră cu negustorii, casele şi magazinele lor care încununau viaţa comercială pavoazată cu restaurante, cârciumi şi diverse ateliere meşteşugăreşti. Despre acestea, secolul XIX sare în prim-plan cu două menţiuni de unităţi comerciale 1897 – Carol Bejenescu deţinea o cârciumă cu băuturi spirtoase în casele d-lui Petre Dumi­trescu şi Ion George Vancu. Un an mai târziu, dăm peste Petre Dumitrescu, neguţător de cereale.

În secolul XX, la 1903, Ana L. Scharzbuchler pune bazele unei fabrici de frângherie cu trei ateliere amplasate între râul Râmnic şi Iazul Morilor.

1904 – Franz Scherzik deschide o fabrică de frângherie şi sfori

1905 – Mariţa Abramivici, atelier croitorie

1916 – Ion I. Ţulucă, hotel în casele lui N. Georgescu

1923 – Florea Ionescu, hotel şi restaurant cu firma „La Mărunţelu”.

Strada Carol I a mai găzduit firma socială „Unirea”, a lui Gh. Vasiliu, pentru comerţul de desfacere a produselor petroliere, automobile etc. şi firma socială pentru comerţul de exploatare a pădu­rilor, comercializarea şi industriali­zarea lemnului, condusă de către Ion Ţulică şi Gh. Prahoveanu.