… şi nu e noiembrie, şi nimeni încă nu a murit!


O staţie de autobuz în noiembrie, la marginea unei localităţi şi un drum pe care nu trece nimeni. Aici, aproape de noapte, în lumina rece a lunii, cu un bagaj mult prea mare alături şi cu o adresă notată pe hârtiuţa din buzunar – o fetiţă, singură la drum. La drumul pe care nu trece nimeni, pe care să-l poţi întreba despre adresa necunoscută. 

Aşa mi-o imaginez pe poeta Daniela Voiculescu, temătoare şi nădăjduitoare, singură în seară, după ce autobuzul care a adus-o a plecat spre a nu mai reveni niciodată. În bagajul acela prea mare sunt daruri, ele au fiecare câte un bileţel cu descrierea destinatarului – mai trebuie completate doar numele. Dar, pe cine să întrebi? Și nimeni nu o aşteaptă, deci nimeni nu va începe vreodată să o caute, căci vizita ei şi darurile trebuiau să fie surprize totale! Oamenii dorm, ignoranţi, iar în bagajul prea mare al Danielei Voiculescu poemele scâncesc, înghesuite unul într-altul, aşteptând să fie scoase la lumină şi dăruite, împreună cu poveşti despre ea, celor merituoşi, cărora li se potrivesc aidoma  pantofului pierdut. Altfel, îmbătrânesc „duios, inversând cifra destinului tău”. Visul „dizolvării în mângâiere” poate fi visat şi cu ochii deschişi, amestecându-se năzuinţa atât de colorată cu realitatea atât de ternă. Aşa că, în aşteptare şi teamă, cifrele se preschimbă, transformându-se dintr-una într-alta, picăturile de indigo cad în vanilie, iar culorile imaginare ale unui paradis tropical şi plin de semne (semne ale alfabetului hărăzit unei limbi pe care – vai! cine o cunoaşte? – adică cea melancolică, ce se adresează doar „celor ce pricep de la sine această limbă”!) sfidează cu neabătută stăruinţă brunul tern, morocănos, al unui noiembrie prelungit. „Nu mi-e frică, nu mi-e frică!”, par a spune în gândul lor tainic şi nerostit versurile, abundând halucinatoriu, ale Danielei Voiculescu, în timp ce inima îi ticăie puternic: „Nu e noiembrie, nu e noiembrie şi nu-i întuneric!”, mai par a adăuga, în noaptea nesfârşită, sub o rază indiferentă de lună. „Acum, uită-te la soare, nu la lună!”, îi spun ele, deşi afară este numai luna, întoarsă cu spatele. 

Poeziile din volumul „7 împărțit la 213” (Editura TIPO Moldova, Iaşi, 2014) sunt scrise pentru cei care nu au venit la întâlnire, sunt scrise pentru cei care s-au grăbit să plece şi pentru cei care nu au ascultat până la capăt povestea lucrurilor perfecte, singurele care nu păstrează amprente. Le atingi şi se destramă, ca un voal de nuntă uitat de o mie de ani pe spătarul unui scaun din camera aceea în care n-a mai intrat nimeni de atunci; le citeşti şi le pierzi printre degete, dezlegându-se fragment după fragment înspre cer; le cauţi unde ştii că le-ai pus şi nu le mai găseşti. Dar, atunci doar, când e noiembrie rece şi e seara târziu, le poţi auzi scâncind, în bagajul prea mare al unei fetiţe, plecată singură, cu o adresă înscrisă pe o hârtiuţă, la drum. „Nu mi-e frică, nu mi-e frică…”, repetă ea în gând, plăsmuind culori în raiul dezordonat din spatele pleoapelor, „… şi nu e noiembrie, şi nimeni încă nu a murit!”.