„Şi a fost devorat de aceste roiuri…” Despre viaţa şi moartea lui Nichita Stănescu

• Interviu realizat de EUGEN ZAINEA cu sora poetului, Prof.  MARIANA STĂNESCU

Partea a III-a

EZ – În afară de personalităţile  pe care le-am evocat în cuvintele dinainte, în jurul lui Nichita au roit foarte mulţi oameni, care nu aveau o valoare reală, exact ca fluturii care sunt atraşi de o sur-să extraordinară de lumină, de marea sursă de lumină care a fost Nichita. În marea lui generozitate la care vă refereaţi ceva mai devreme, el n-a ştiut în delicateţea lui să-i îndepărteze, n-a ştiut să se ferească de ei, aceştia i-au consumat am eu senzaţia foarte, foarte mult din timpul rezervat creaţiei, din timpul ca-re ar fi trebuit să fie rezervat odihnei şi în felul acesta, tot acest roi de aşa zişi admiratori care se îndreptau către el, fiecare cu gândul la nişte avantaje, dacă nu altceva, măcar faptul că se aflau în preajma unei asemenea mari personalităţi, ceea ce le deschidea nişte orizonturi şi probabil nişte uşi.

Nu i-au consumat ei în afară de timp în felul ăsta…nu i-au consumat ei şi viaţa?

MS – I-au consumat şi viaţa şi mai ales, care este paradoxul, că el despre fiecare ştia exact ce-i poate pielea. Şi totuşi îi admitea, le citea texte-le, ştia care este lichea, care nu-i talentat.. Avea o chestiune de asta, aşa, adică el în sinea lui ştia despre fiecare totul. Dar nu putea să-i îndepărteze. Eu n-am întâlnit aşa ceva, adică nu putea să refuze pe nimeni, adică dacă el odată se supăra pe cineva, după aia avea atâtea remuşcări…încât cădea bolnav. Dacă ar fi spus la cine-va ceva, un cuvânt, dacă îl apuca, uneori, foarte rar. Adică a avut o fire, aşa, o structură… Era extraordinar de conştient, despre fie-care, ştia tot, radiografie complectă. Adică nu-l trăgea cineva, el se lăsa tras, dar el ştia clar.

I-au consumat mult, sigur şi din sănătate şi din viaţă şi din tot şi din tristeţea de care a fost înconjurat…Avea o mare tristeţe, că se simţea singur. Că el era aşa în tot, dar el era singur, că el suferea de singurătatea asta fizică şi simţea nevoia unei apropieri…care poţi să o înlocuieşti şi cu un cîine la un moment dat. Dar el a fost foarte însingurat, aşa..

EZ – Marele paradox este că deşi aproape în permanenţă – cel puţin în ultimii ani ai vieţii, când devenise deja o foarte mare personalitate, devenise aproape un mit, a fost în permanenţă înconjurat de roiuri cum spuneam, de prieteni sau mai puţin prieteni, dar el a fost în permanenţă, în realitate, a fost singur…

MS – Şi a fost şi devorat de aceste roiuri, din păcate aşa este, cam aşa se întâmplă: ucenicii îşi devorează maestrul, ajung eu la concluzie. Sau el, nu ştiu, dar el a făcut chestiunea asta… el ştia lucrul acesta… dar nu putea  să se apere, din ce motive, din structură, din fire?… îl luase apa…dar…era extraordinar…avea o bunătate de asta, princiară, avea ceva de structură…

Eu nu puteam să-i spun că îmi place ceva că îmi dădea pe loc. Nu-i spuneam nimic şi el îmi spunea: gata, ia-l. Nu putea-i să-i spui ceva, şi de o cămaşă… că gata spunea,  ia cămaşa dacă îţi place..

EZ – Dintr-un interviu pe care l-aţi acordat când-va unei reviste, am reţinut că Nichita şi-ar fi dorit foarte mult o atmosferă de familie, şi-ar fi dorit foarte mult să aibă condiţiile necesare să locuiască cu mama şi cu dumneavoastră şi în aceste condiţii ar fi putut fi şi protejat şi probabil că dumneavoastră şi mama dumneavoastră aţi fi putut să reprezentaţi faţă de roiurile astea de admiratori sau mai puţin admiratori, filtrul pe care Nichita, dat fiind sufletul lui, temperamentul lui, nu-l putea reprezenta, probabil că ar fi prelungit cu mult viaţa şi destinul lui până la urmă ar fi fost altul, dacă ar fi avut aceste condiţii să locuiţi împreună?

MS – Şi eu cred că ar fi fost aşa, pentru că şi eu şi mama eram blânde şi înţelegătoare şi noi nu ne-am supărat niciodată,  eu cu el nu ne-am supărat niciodată şi nici mama cu el, într-o viaţă întreagă. Noi ştiam să ne luăm fiecare cum suntem şi să ne ajutăm. Dar a fost aşa o conjunctură atunci că nici n-aş vrea să-mi mai amintesc. A fost ceva aşa ca un plan diabolic. Avea casă aprobată…, darn-a mai avut casă…

EZ – La acest episod dacă putem să ne referim… există…am o informaţie, că acea casă care ia fost repartizată iniţial, nu era de fapt casa din Piaţa Amzei în care a locuit în ultimii ani ai vieţii ci era o altă casă. Este real acest episod, ştiţi ceva?

MS – Da, era o altă casă, dar el a cedat-o, a împrumutat-o (!?) Nu ştiu exact, dar în orice caz stă acolo un ,,demnitar actor, care n-are rost să-i pronunţ acum numele…! Da, aşa este.

EZ – Adică era vorba de o casă foarte mare, de o vilă, de aproape un conac, undeva pe Căderea Bastiliei o casă foarte mare în care aţi fi putut locui împreună ca familie, în care ar fi avut cu totul alte spaţii ca să se desfăşoare, să-şi ducă existenţa de om atins de aripa geniului. Deci este real acest episod.

Până la urmă a fost să moară în acel apartament despre care îmi spunea maestrul Mihai Bandac că i-a fost unul dintre cei mai buni prieteni, că seamănă izbitor cu acest apartament în care ne aflăm… şi în care locuiţi.

MS – Deci apartamentul meu are absolut aceiaşi configuraţie, numai poziţia diferă, că acolo este în Piaţa Amzei. Aşa a fost să fie. Acuma ca să pot să supraviețuiesc în condiţiile în care sunt cu mama acuma şi mama îl strigă de fiecare dată pe Nini. Am început să fac aşa, abstracţie, că dacă e să le pun cap la cap, atâtea lucruri apar încât, practic, te înspăimânţi ce ai putut să trăieşti şi cine a putut să te înconjoare. Adică nu-ţi vine să crezi. Nu-ţi vine să crezi.

EZ – Vorbim în continuare despre roiul acesta de oameni care s-au învârtit în jurul lui Nichita. Generozitatea de care vorbeaţi şi mai devreme era atât de mare, încât, din câte ştiu, el a fost şi un mare colecţionar. A fost colecţionar de monede la un moment dat, a fost colecţionar de ceasuri şi această generozitate mergea până într-acolo, încât colecţiile adunate cu migală şi cu trudă şi bineînţeles cu multă cheltuială le risipea după aceea, împărţindu-le la prieteni, la oameni pe care îi cunoscuse atuncea pentru prima dată…

MS – Da, este adevărat că avea o plăcere extra-ordinară de a dărui şi asta a moştenit de la mama. Că şi mama n-avea un inel pe mână mai mult de o săptămână. Dacă venea o nepoată sau altcineva şi-l admira i-l dădea de pe mână. Adică avea plăcerea asta de a dărui. 

Avea o plăcere extraordinară de a dărui, de a face pe altul să aibă bucurii mai mari decât a lui.

EZ – Şi asta a făcut ca în ultimă instanţă el să nu aibă şi lui să nu-i rămână nimic…

MS – Nici să nu-i rămână şi să aibă şi mari greutăţi materiale, să aibă lipsuri, că el de fapt aşa, afară ce mai mânca când era mai tânăr pe la restaurant, el în general mânca mai mult pe la mine, că dacă avea bani îi cheltuia pe altceva, în sfârşit.

EZ- Chiar este un lucru asupra căruia aş vrea să insist, fiindcă mitologia aceea de care pomeneam la început creată în jurul numelui lui Nichita, dă impresia că el a fost un favorizat al soartei, că ar fi fost bogat. Realitatea este – şi trebuie să restabilim această realitate, aşa cum a fost ea, că a fost un om care în general a trăit foarte modest, deci nu s-a scăldat niciodată în lux, în bogăţii..

MS – A fost extraordinar de modest. Şi nici nu avea de ce să fie favorizat, pentru că el n-a făcut absolut nici o concesie…Numai datorită felului de a fi în vorbire, genial, ştia ca în toate discuţii-le să le ocolească într-un fel  şi să obţină el ce dorea,  dar fără să facă nici un fel de concesie. Iar de favorizat… nu, categoric nu a fost. El şi-a obţinut totul prin mintea lui… genială…aşa a  reuşit să apară în cărţi şi în presă. Nu n-a fost favorizat, el a fost nu modest, vă spun, ci foarte modest. 

Adică ce a avut a împărţit cu colegii lui care au fost mai săraci. A fost foarte modest. Adică extraordinar de modest,  până a nu avea un ban. A ,,împușcat banul”, cum se zice.  Când primea o sumă mai mare o cheltuia cu ceilalţi colegi.

ÎN EDIŢIA DE MIERCURI, 2 APRILIE, URMEAZĂ PARTEA A IV-A, ULTIMA.