Scrisoare deschisă domnului Victor Giosan (5)

Aş vrea să cred că subiectivizarea exacerbată a dihotomiilor care vă bântuie este una de moment, dar nu pot să nu mă întreb, o dată în plus: De ce acum, domnule Giosan? Cred că argumentele care vă sprijină teza nu vă aparţin. Prea aţi explodat dintr-o dată. Reîndoctrinarea dumneavoastră mă poate duce cu gândul spre alţi factori şi alte motive. Să vă fi ispitit o vizualizare imortalizantă, ca o ieşire răsunătoare din scenă? Să existe factori exogeni necunoscuţi nouă, care să vă fi schimbat ritmul şi discursul? Sau o sincronizare maximă a propriului eu? Pot crede şi acest lucru, dar mă încurcă imprevizibilitatea gestului. De obicei, înainte apar semne, simptome pe care nu le-aţi dat. Momentul când v-aţi făcut cunoscute gândurile, ideile, vehemenţa îmi pare prea bine ales, iar eu nu mai cred de multă vreme în coincidenţe şi întâmplări. Dacă aţi vrut să daţi o lecţie, cui? De ce nu vă susţineţi punctele de vedere la Bucureşti, în faţa conducerii partidului, ca un membru vizionar şi îngrijorat de ce se întâmplă? Orice idee este bine venită, dacă este sinceră şi întemeiată. La Bucureşti sunteţi, oricum, mai cunoscut şi mai bine primit decât alţii. Ceva nu este în regulă… Invitaţia spre eşafod, pe care aţi făcut-o, are o nuanţă ipocrită, sau exhibiţionistă, în cel mai fericit caz. Cei care au teoretizat curajul nu au fost şi aprigi luptători  pe câmpul de luptă.

Vorbeaţi, în finalul scrisorii, despre ipocrizie ca o culme a manifestării ei. Ea a fost mereu pe culmi, noi am dus-o! Noi, oamenii, în toate felurile! Reflectaţi, domnule Giosan, mai profund la ipocrizia noastră de toate zilele. Suntem feciorelnici doar când visăm, iar fetele mari îşi mai caută „zestrea” doar în trecute poveşti. Durerea dumneavoastră mă bântuie şi pe mine, şi eu idealist fiind, dar mai ştiu că utopiile n-au creat o lume. Mă străduiesc doar să fiu mai cinstit cu alţii şi mai sincer cu mine. Când se va lăsa cortina, sper să nu fiu trist.