Sceptrul împăcării cu viaţa

„Capodopera lui Dumnezeu este inima de mamă”, afirma magistral Gretry, o zicere mirabilă pe deplin con­fir­mată de romanul lui Constantin Ar­ge­şanu, „Ultimul ţăran”. Puţini sunt scrii­t­orii care să nu-şi fi oglindit în căr­ţile lor (indiferent de gen) pe cea care le-a dat viaţă şi le-a fost cel mai aproape de suflet, dar şi mai puţini sunt aceia care să fi reuşit o mai frumoasă pledoarie pentru fiinţa cea mai dragă de pe pământ, aşa cum realizează Constantin Argeşanu în cartea la care ne referim.

Mama, sfântă ca o biserică, poartă cu sine tot necuprinsul sentimentelor de duioşie, grijă, sensibilitate, ocrotire şi alean, sentimente surprinse cu real talent de către Constantin Argeşanu, autor care, purtând pe chip asprimea arşiţei din câmpia dunăreană, aduce în prim plan portretul unei femei sim­ple, aflată în pragul sărutului cu veş­ni­cia, o femeie ale cărei har şi nobleţe sufletească transpar pe tot parcursul cărţii, înnobilându-i conţi­nutul şi trans­for­mând-o într-o adevă­rată desfătare pen­tru sufletul citito­rului.

Divinul sat cu toată veşnicia năs­cută-n el (cum spunea, cu alte cuvinte, Lucian Blaga) se află în prim planul cărţii, cu tot farmecul, înserările, frus­tră­rile şi dorurile lui, cu tot chipul lui de spaţiu blajin uneori, dar şi aspru alteori, aşa cum rezultă din amintirile ma­mei autorului, amintiri depănate sub sceptrul împăcării cu viaţa şi cu apro­piatul ei final. Cartea este o sur­priză prin tot conţinutul datorită mo­du­lui în care autorul reuşeşte să reali­zeze o pledoarie pentru cea care i-a dat viaţă, creând două tablouri voit opuse; pe de o parte cel al amintirilor mamei puse în pagină cu măiestrie de către autor, şi cel al prezentului, când chipul, trupul şi mai ales sufletul ma­mei sunt afectate de boală, de neputinţă şi de singurătate.

Amintirile mamei (ca o Şehere­zadă de o altă factură psihică şi pe un alt plan geografic şi social) îl transpun pe cititor în lumea plină de imagini şi respirând uneori a basm a satului de la nord de Dunăre, o lume molcomă, aşe­zată, dar aspră adesea ca o fur­tună, o lume a bucuriilor, a năzuinţelor, a frustrărilor, un spaţiu măcinat de conflicte, de pasiuni, de drame şi pe alocuri de boli şi suferinţe, o lume, pe care autorul, prin gura mamei, o surprinde cu o asemenea măiestrie, încât ai senzaţia la un moment dat că urmăreşti pe ecran scenariul unui film cu o cotă ridicată de priză la public.

Personaje complexe, autentice, specifice mediului rural, întâmplări cu o bogată încărcătură emoţională, speranţe şi dezamăgiri, împliniri şi necazuri de tot soiul, trăiri sufleteşti de o rară complexitate, toate acestea ţi se derulează pe un ecran imaginar, transpunându-te fără să vrei în viaţa autorului, preluându-i zbuciumul, grijile, durerea în faţa neputinţei de a înlătura suferinţele mamei, de a-i fi alături la nevoie, deşi viaţa cotidiană cu toate meandrele ei îţi stă împotrivă.

Chiar dacă faptele, evenimentele, întâmplările din sat se situează în două epoci diferite, cea de dinainte de 1944 şi cea de după, autorul evită orice conotaţie de ordin politic, axându-se pe aşezarea în prim plan a fiinţei pe care a iubit-o până la vene­raţie, mama, pe care, în economia cărţii, o transformă, poate voit sau nu, într-o fiinţă cu aureolă de sfânt, la a cărei vedere îţi vine să îngenunchezi şi să te închini. Din lumea de dincolo, tatăl autorului, simţind legătura indes­tructibilă dintre mamă şi fiu şi pentru a atenua despărţirea ce urma să vină cât de curând, îi sugerează autorului: „Tu, să-ncerci să slăbeşti legătura cu ea”.

Ajutorul vine chiar din partea mamei care îi spune fiului ei: „Moartea nu mă sperie deloc! Am mai trecut pe lângă ea, sau ea pe lângă mine, i-am simţit mirosul şi am văzut cum e. Să ştii că rău nu e; totul se termină aşa de simplu şi uşor; nu simţi ceva dureros, neplăcut; nu simţi nimic. Simţi că ţi se face somn, un somn adânc, adevărat şi somnul dulce te adoarme şi te duci uşor la vale, la luncă, la verdeaţă”. Iată o întreagă filozofie a morţii redată sim­plu, pe înţelesul tuturor. Dacă în Epo­peea lui Ghilgameş ideea pregnantă o constituia speranţa omului în nemurire şi spaima cumplită de moarte, autorul, prin cuvintele mamei sale, realizează o împăcare a omului cu ideea morţii, considerând-o o simplă trecere în lumea fără dimensiuni a eternităţii.

Mergând pe firul aprecierilor celor doi talentaţi scriitori, Ion Soare şi Geor­ge Voica, autorii prefeţei, res­pec­tiv postfeţei cărţii, se poate susţine că romanul „Ultimul ţăran”, scris de Cons­tantin Argeşanu, se înscrie pe linia valorilor literare autentice ale ultimului deceniu, meritând cu prisosinţă atenţia lumii literare actuale.