SĂRBĂTOARE ÎN BĂRBĂTEȘTI: 116 ani de la nașterea artistului popular Constantin Bănacu


Leagăn de tradiție și istorie, comuna Bărbătești a bifat ieri aniversarea a 116 de la nașterea unuia dintre cei mai cunoscuți fii ai săi. Artistul popular Constantin Bănacu, pe care Gheorghe Deaconu l-a denumit „poet al culorii și meșter al cuvântului”, s-a născut la 16 februarie 1905 și este unul dintre reperele majore ale culturii și istoriei locale în secolul XX.
Despre meșterul cojocar, Gheorghe Deaconu s-a exprimat astfel: „S-a vorbit într-o vreme (acum nu se mai vorbește, pentru că nu mai e de bon ton, în limbajul elitelor, să aduci vorba despre popular, țărănesc etc.), în legătură cu artiștii populari (poeţi, rapsozi, meşteri), despre un «fenomen» cultural ieşit din comun, despre un «miracol» al tradiţiei. În realitate, afirmarea unor exponenţi de pregnantă originalitate şi forţă creatoare constituie un proces firesc, obiectiv, ce se integrează, în evoluţia organică a culturii populare româneşti în ultima jumătate de veac. O evoluţie dominată − aşa cum prefigura, încă din 1939, în lucrarea sa, «Conceptul de artă populară», esteticianul Alexandru Dima − de procesul de autonomizare a valorilor estetice în câmpul eteronom al culturii populare. Acest proces de dezvoltare obiectivă a fenomenului a fost potenţat de un altul, de factură subiectivă, dar cu temeiuri tot în dinamica realităţii, care a afectat statutul oamenilor culturii populare: o continuă conştientizare, o accentuare a intenţionalităţii, o tot mai deliberată decantare a potenţialului lor creator. Rămânând ataşaţi datinii, „legea” nescrisă a culturii populare, ei parcurg drumul de la anonimat la personalitate − traiectorie definitorie pentru dezvoltarea contemporană a creației populare. Ceea ce etnologul Mihai Pop, încă din 1971, denumea − riguros şi expresiv − „gramaticalizarea” culturii populare: descoperind că, practicând tradiţia, ei fac de fapt artă şi, străduindu-se să descifreze codul unui limbaj cultivat „inconştient”, nativ, de veacuri, oamenii culturii (purtători, creatori, performeri) încep să aibă conştiinţa de sine, conştiinţa valorii a ceea ce sunt şi reprezintă ca exponenţi ai unei spiritualităţi. Această revelaţie este singurul miracol real, dacă-mi este îngăduit să formulez acest paradox al culturii noastre populare. Un „miracol” pregătit de milenara devenire a tradiţiei.
Artistul popular Constantin Bănacu face parte dintre cei care au avut această revelaţie. Între darurile cu care a fost înzestrat acest ţăran român din Bărbăteşti-Vâlcea, inţelepciunea este cea mai de preţ. Descendent dintr-un neam de moşneni bărbăteşteni, care coboară, în timp, cu două veacuri, născut într-o familie modestă, ca standard material şi cultural, rămas doar cu cele patru clase primare, Constantin Bănacu a devenit, printr-un statornic şi tenace travaliu de autodidact, un ţăran-cărturar, un depozitar al tradiţiei ca zestre de cultură, un înţelept al satului. Această înţelepciune este izvorul şi corolarul neostoitei sale aspiraţii către învăţătura de care n-a avut parte din cauza războiului, dar care l-a urmărit toată viaţa, insuflându-i un adevărat cult al cărţii. Înţelepciunea lui Constantin Bănacu, „fântâna” personalității lui creatoare, reflectă ceea ce a acumulat acest ţăran din experienţa vieţii şi din lectura cărţilor, din ceea ce i-a oferit tradiţia, ,,cartea” mereu deschisă a culturii populare. Ea se exprimă într-o concepţie echilibrată despre viaţă şi moarte, despre cer şi pământ, despre strămoşi şi urmaşi, despre destinul ţăranului şi viitorul satului: „Legea satului — îmi spunea Constantin Bănacu în 1990, când împlinea 85 de ani − e moștenire din tată-n fiu. Moștenim nu numai o casă, o bucată de pământ, ci şi limba, credinţa, portul, obiceiurile. Această moștenire sufletească nu se poate măsura, e zestrea noastră cea mai de preţ. (…). E drept, averea este importantă: fără o bucată de pământ, fără o casă, ţăranul nu are nici cer, nici pământ. Dar, mult mai însemnată este zestrea sufletească (…), ea îi arată  calea pe care trebuie s-o urmeze în viaţă. Aceasta e adevărata lui bogăţie: nu e sărac cine n-are tată şi mamă, ci acela care n-are învăţătură. De la strămoşi păstrăm  dragostea  de glie, de sat, de graiul şi portul, datinile, meşteșugul, cântecele și horele, într-un cuvânt − tradiţia neamului. Dacă printr-o minune m-aş întâlni cu strămoșii mei, după acestea ne-am recunoaște, prin ele ne-am înţelege. Moştenirea culturală ne ajută să ne menţinem ca neam, ca popor”. Dar pentru ca această înţelepciune să rodească în câmpul creaţiei artistice, era nevoie atât de har, de chemare divină, dar şi de meşteşug, de trudă creatoare. Constantin Bănacu a fost înzestrat din plin cu ambele virtuţi, a vibrat la frumos şi a meşterit cu măiestrie. El a fost şi se consideră, ca atare, deopotrivă poet şi cojocar: „Am iubit şi poezia, şi cojocăria. Nu pot, însă, să spun la care ţin mai mult: cojocăria mi-a adus mijloace de trai, iar poezia va dăinui poate şi după mine. Nu m-aș putea despărţi nici de caietul cu versuri, nici de cojoc. Când le voi lăsa, le las pe amândouă”…