Salonul Național de Literatură și Artă „Rotonda Plopilor Aprinși”, ediția a III-a (13-16 mai 2013): Vâlcea – 4 zile și 4 nopți capitală a literelor și artelor

Ziua a patra, Drăgășani: „La Grandiflora” – în dealul viilor, la crama lui Iordache

(Continuarea reportajului publicat în ediția de ieri a ziarului)

Dăm timpul înapoi și ajungem la Păstorel. Acolo, între vii, cu paharele în mână, cheful se încinge. Stropim strașnic bucatele cu „lacrimi de struguri”. Se toarnă licoarea soarelui în stacane, încep să curgă și epigramele ilustrului scriitor, unul dintre cei mai mari cunoscători și degustători de vinuri și coniacuri ai vremii, membru de seamă al boemei ieșene și bucureștene.

Cineva pomenește de ultima epigramă a lui Păstorel, când se afla pe patul de suferință, într-un sanatoriu situat pe Șoseaua Viilor – în Dealul Filaret. Era în 1964, peste câteva zile a murit: Culmea ironiilor/ Și râsul copiilor/ Să pun punct bețiilor/ Pe Șoseaua Viilor.

Intervine „specialistul” în Păstorel (dar și în licoarea ce-o avem în pahare!), Jean Andreiţă.

– Frații mei, se cuvine să vă spun câteva cuvinte despre marele nostru epigramist, pe numele adevărat Alexandru O. Teodoreanu. Pseudonimul Păstorel i se trage de la o glumă a tatălui său – și așa a rămas în veci, în literatura română; dar nu numai prin epigrame, ci și prin proza sa. Cine n-a citit romanul „Hronicul măscăriciului Vălătuc”, pe care George Călinescu l-a comparat cu „Gargantua și Pantraguel” al lui Rabelais? Până vom relua șirul epigramelor, să vă reamintesc ce spunea Păstorel despre arta culinară, că tot ne aflăm aici, în acest rai, la o sfântă masă: „O rețetă de mâncare e ca o partitură: trebuie interpretată. Menuetul lui Beethoven e același pentru toate privirile. Dar una e pe vioara maestrului George Enescu și alta pe dibla lăutarului de la Moara Văduva.”

Florentin Popescu a propus să ne întoar­cem la anii liceali ai maestrului. Era într-a cin­cea, când profesorul de română, unul Fân­tâ­na­ru, care savura vinul de Cotnari, le-a dat la te­ză să scrie „Despre epigramă”. (Întâmplare pro­­­­vidențială?!) Elevul Alexandru O. Teodorea­nu a scris doar atât: Dacă apa din fântână/ S-ar preface-n vin Cotnar/ Aș lăsa limba română/ Și m-aș face fântânar. Deloc în sens peiorativ, profesorul Fântânaru i-a spus, cu admirație: „Măgarule, unu la purtare și zece la epigramă.”

Sub parfum de fân proaspăt cosit și în clin­chete de pahare, epigramele dau năvală. Ele ne oferă amintiri de la chefurile lui Păstorel: Cântat-am vinul şi-l băui pre el,/ Şi-aşa, pre­cum din flori slăvitul soare,/ Cules-am toată roua din pahare, / Voios ca cel din urmă me­nes­trel. Sau: Am păstorit în viaţă vinuri rare/ (De-aceea îmi şi zice Păstorel)/ Şi de la Grasă pân’ la Ottonel,/ Le-am preţuit, pe rând, pe fiecare.

Sorbim și noi „roua” din „drăgălașele pahare”, precum odinioară Păstorel. De ce să ne lăsăm mai prejos?, ne stimulează Andreiţă, care ne călătorește în timp și ne urează „Poftă bună!”: Năvălesc pahare/ Dinainte-mi să se pună/ Să se toarne vin în ele/ Poftă bună.// Să golim toți în tăcere/ Iar cuiva vin de nu-i place/ Bea atunci mai bine bere/ Bea în pace.// Cine-i amețit prea tare/ Pe sub mese să se culce/ Și în zgomot de pahare/ Doarmă dulce!// Să nu fie vorbă lungă/ Doară știm ce scurtă-i viața/ Să bem până să ne-ajungă/ Dimineața.

Paj al vechiului Cotnar, Păstorel – „me­nes­trel de complimente” – umblă hoinar, îl avem în mijlocul nostru: Păstorel când vede via/ Își ridică pălăria./ Căci salută cu onoare/ Vinurile viitoare.

O salutăm și noi, precum Păstorel, şi poate tot ca pe vremea sa mlădiţa dătătoare de elixir e abia înmugurită. Maestrul, șugubăț, cum îl știm, dă ochi în ochi cu nași-său de bo­tez, bădia Sadoveanu. Și-aduce aminte de-o datorie neonorată (zgârcit, ca un scoțian!) și îl taxează: Venea o moară pe Siret/ Legănându-se pe-o coastă/ Și-n ea un autor șiret/ Măcina făină proastă.

„Poiana” lui Iordache dă în clocot de veselie. Vinul e bun, micii, cheflii și ei, se scaldă, joviali, în lacrimile soarelui, aşteptând ca primul ministru Ponta să-i impună la Buxelles drept delicii specifice româneşti, în spaţiul Uniunii Europene. Păstorel aruncă o privire peste scriitorimea adunată – şi evocă scene din vechiul timp realist, socialist de la restaurantul Uniunii Scriitorilor. Credeți că-i iartă pe confrați? Beau băieții harnici/ De cu seară-n zori/ Unii sunt paharnici/ Alții… turnători. O altă ipostază din viaţa scriitorimii acelui timp revolut este „înfierată” de Păstorel, astfel: În ţara asta prefăcută/ Căcaţii scriu în loc să pută,/ Iar scriitorii-adevăraţi/ Sunt daţi afară de căcaţi.

Unul dintre invitații la Salonul Național, dar care n-a mai ajuns (s-o fi împiedicat d-un clondir cu vin sau de-o ramură de țuică în Domneștii natali?) – scriitorul Vasile Răvescu- ne-a trimis, prin colega noastră Raluca Tudor, câteva epigrame închinate evenimentului. Ea le-a citit, noi l-am aplaudat pe autor: Tot românul vorbitor/ E purtător de umor/ Câți din noi am atestat/ La maestrul Cincinat?// „Cum să fie vinul, frate/ Abia aștept ca să te-ascult”/ „Bun la gust, culori bogate, aromat/ Și… cât mai mult!”// Se cunoaște dreptul/ Vinului pentru… cucoane:/ Să-l bei, spune înțeleptul/ Stând cu fața la icoane.

…Ne întindem până spre seară. Plecăm, înveseliţi, spre casele noastre, încântaţi, că am băut ca niște truditori harnici „lacrimă” de Drăgășani, mulţumind gazdei și primarului Horică al Prundenilor, pentru această zi pe­trecută între vii, epigrame şi vin bun de crâm­poşie, soi dacic de pe vremea lui Burebista, alungat din amforele strămoşilor noştri de către Deceneu şi reînviat, astăzi, de specialiştii Drăgăşanilor. Scriitori, artişti plastici, editori, alţi invitaţi veniţi din toată ţara – şi nu numai – au simţit plăcerea să lase deoparte, pentru câteva zile, îndeletnicirile lor. Salonul Naţional de Literatură şi Artă „Rotonda Plopilor Aprinşi” le-a oferit acest minunat prilej.