S-au împlinit 155 ani de la organizarea Armatei
La data de 12 februarie 1864, la inițiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în Parlamentul țării s-a votat proiectul de lege pentru organizarea armatei în România. Această lege constituia nucleul primului sistem de apărare al României după Unirea din 1859 și prevedea ca armata să aibă în componenţă trupe permanente cu rezerve formate din grăniceri şi dorobanţi, ce puteau fi mobilizate în situaţii excepţionale.
După adoptarea acestei legi, efectivele armatei au fost treptat mărite, astfel că dacă în momentul Unirii efectivele celor două armate erau de aproximativ 10.000 de soldaţi şi ofiţeri cărora li se adăugau 3.000 de ostaşi din formaţiunile teritoriale nepermanente, în 1865 armata permanentă a ajuns la un efectiv de peste 20.000 de combatanţi, cărora li se alăturau alţi 24.000 de oameni cât numărau trupele teritoriale nepermanente. Această creştere s-a datorat noilor modalităţi de recrutare şi înfiinţării de noi unităţi şi subunităţi de diferite arme, iar potrivit legii votate la 12 februarie 1864, recrutarea se făcea prin conscripţie publică, înrolări de bună voie şi reangajări.
Cea mai mare parte a armamentului modern cu care a fost dotată armata în această perioadă s-a achiziţionat din Franţa, domnitorul Alexandru Ioan Cuza aflându-se în bune relaţii cu Napoleon al III-lea, iar misiunile militare franceze au contribuit la perfecţionarea organizatorică a armatei române şi la însuşirea mânuirii de către militari a noului armament intrat în dotarea armatei române. În plus, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a trimis mai mulţi ofiţeri la studii în Franţa, Italia sau Anglia şi, de asemenea, la manevrele armatei române au început să asiste ofiţeri din mari armate europene, fapt ce a contribuit și mai mult la prestigiul armatei române.
Dintr-o situație rezumativă din 6 octombrie 1865, rezultă că, în perioada 1863-1865, s-au primit 45.992 puști de infanterie; 6.953 puști de cavalerie; 4.776 carabine; 35 tunuri. Infanteria a fost înzestrată cu pușcă franceză Minie, model 1861, cu cocoș și capsă cu fulminat de mercur. Aceasta armă a fost superioară puștii rusești cu cremene din dotarea infanteriei române, pe care de altfel a și înlocuit-o.
În legătură cu rezultatele obținute la înzestrarea armatei cu armament nou, adus în special din Franța, stă mărturie o scrisoare adresată lui Napoleon al III-lea, în care domnitorul Cuza menționa: „La alegerea mea… Principatele Unite nu posedau decât 4.000 sau 5.000 de puști rusești din timpul împărătesei Ecaterina și vreo 10 tunuri fără valoare, de proveniență rusa, turcă și austriacă. Pulbere, proiectile, capse nu ne veneau decât din Austria; nu puteam trage un singur foc de pușcă fără îngăduința ei. Posed astăzi 70.000 de puști ghintuite, cumpărate în Franța; cele 25.000 de puști neghintuite pe care le datoresc generozității Majestății Voastre Imperiale au fost distribuite comunelor unde am instituit un serviciu de gardă… Artileria mea numără 72 de tunuri ghintuite, construite în Franța, după modele franceze.”
S-au înființat noi întreprinderi și s-au modernizat stabilimentele militare deja existente (Pirotehnia de la București, Arsenalul și Pulberăria armatei de la Laculete) pentru a se asigura repararea materialului din dotare și producerea pulberilor și munițiilor necesare. Se cuvine subliniată orientarea promovată de domnitor – chiar dacă în unele domenii a rămas doar în sfera intențiilor – de a se asigura înzestrarea armatei și prin mijloace proprii.
În vederea unificării depline a celor două armate românești a fost promulgată „Legea pentru organizarea puterii armate în România”, conform căreia, forțele armate naționale se compuneau din trei elemente: armata permanentă cu rezerva ei, milițiile, formate din grăniceri și dorobanți, cu rezervele lor; gloatele. Legii din noiembrie 1864 i s-au adus ulterior o serie de îmbunătățiri, prin adoptarea unor regulamente menite să întregească și să detalieze modalități concrete de execuție. În 1865, au apărut regulamentele referitoare la chemările periodice ale rezervelor, la chemarea în serviciu a dorobanților pedeștri și călări, precum și „Regulamentul pentru chemarea și instrucția gloatelor”.