Remember râmnicean selectiv pe 160 de ani, între 1790-1950 (I) (2)
Una dintre cele mai ample hărţi ale Ţării Româneşti este cea din 1790-1791, un adevărat monument cartografic de valoare europeană. Harta este alcătuită din 108 planşe mari (71,5 x 48,5 cm) colorate la scară de 1:57000. Oraşul este înfăţişat, pentru prima dată, cu gospodăriile locuitorilor, de-a lungul câtorva uliţe care pornesc aproape toate paralel de la apa râului Râmnic către Nord.
Pe hartă, apar aproximativ 120 de gospodării, la acestea se mai pot adăuga câteva construite dincolo de apa Râmnicului şi de-a lungul apei Râmnicului, în amonte.
Râmnicul la 1790-1791, planul 38: ulicioare -4, case-120.
Anul 1821, Râmnicul este prezentat într- „O veche monografie sanitară a muntelui cu circa 1.000 case şi aproape 6.000 de locuitori”.
În 1833, cartierele Râmnicului mai erau numite şi mahalale, fiind: „Mahalaua Toţi Sfinţii, Cuvioasa Paraschiva, Sfântul Gheorghe, Maica Precista, Sfântul Dumitru. Se observă uşor că numele erau date de hramurile bisericilor Vechiului Râmnic.
O descriere rusească a oraşului, de pe la 1833, consideră „Râmnicul ca unul din cele mai frumoase oraşe ale Valahiei, atât pentru poziţia sa cât şi prin construcţia caselor, în centrul oraşului se găsesc numeroase prăvălii în care se vând mărfuri străine”. Renumite erau mărfurile aduse din apusul Europei, erau cumpărate de la târgul din Lipsca (Leipzig).
1835 „Catagrafia de toţi hălăduitorii oraşului Râmnicului, după porunca cinstitei ocârmuiri” cu nr. 5836: în Râmnic, se aflau 350 de proprietari de case, născuţi în oraş – 156, născuţi în judeţ şi locuiesc în oraş – 46, veniţi în oraş din alte judeţe – 62, veniţi din alte ţări – 24, fără date de identitate – 62, români – 252, străini – 27, fără date 72.
După anul 1850, oraşul capătă, pe zi ce trece, o importanţă din ce în ce mai mare, atât pentru numărul locuitorilor (5.750) care se înmulţesc, cât şi prin diferite clădiri ce se construiau ca stil şi mărime. Prin Legea comunală elaborată la 1 aprilie 1864, se prevedea că: „Satele care nu vor avea cel puţin 100 de familii sau cel puţin 500 de locuitori vor trece de localitatea cea mai apropiată, comuna urbană”. În anul 1865, satul mahala Cetăţuia, oraşul Râmnicul Vâlcii, pentru că nu avea 100 de familii, în Monitorul Oficial nr. 267/1865, Râmnicul se extinde anexând cătunul rural Cetăţuia, după porunca ministrului de Interne ordinul nr. 32056. În dosarul 309/1865 din Fondul primăriei Râmnicul, la 4.02.1865, avea 736 case, 1.150 familii şi 10 biserici.
Auguste Lancelot (1822-1894) vizitează Râmnicul în 1860, descriindu-l astfel: „În mijlocul colibelor de lemn, obişnuite oraşelor valahe, observi un bun număr de clădiri moderne, unele curate, bine construite, altele, cea mai mare parte, de o arhitectură europeană plină de falsă podoabă şi prea pompoase pentru mediul în care se ridică”.
Cu siguranţă, erau casele boiereşti ale unor boieri ca Dissescu, luate de la Zissu Dumitrescu, ale lui Oromolu, ridicate între anii 1858-1859, ale Leculeştilor, ale medelnicerului Alecu Bujoreanu ridicate pe la 1855.
1876 – la 23 februarie, în sesiunea extraordinară, se dă citire adresei nr. 412 trimisă primăriei de către prefectul judeţului D. Simulescu, prin care cere
„A se regula şi numerota stradele aşa precum se găseşte în toate oraşele cum şi a numerota casele”. Consiliul având în vedere expresa cerere, hotărăşte ca: „Stradele acestui oraş vor purta după împărţirea lor pe culori numirile următoare”. Au fost stabilite două culori: roşie şi albastră. Prima avea 16 străzi, iar cea de-a doua cu 10 străzi în total, 26 de străzi (dosar nr. 11/5.1876)
1891 – la 3 decembrie, poliţaiul oraşului C. Economu, face cunoscut primăriei cu adresa nr.4920, cum au fost împărţite străzile oraşului pe culori: culoarea roşie va avea un număr de 13 străzi, culoarea galbenă va avea cinci cătune, culoarea albastră va avea trei cătune. Râmnicul, în 1891, avea 13 străzi şi opt cătune, după dosarul nr.6/1891, Fondul Primăriei.
Va urma.