Regele


Lucian-AvramescuÎmi amintesc o tabletă a lui Tudor Arghezi despre cum tace și cum se roagă Regele. Nu părea nimic spectaculos, Regele nu conducea o bătălie, nu era suit pe cal și nu purta sabie. Era la slujba de duminică, la biserică. Totul, sub pana meșterului cuvintelor potrivite și încrucișate, căpăta o dimensiune astrală. Regele, probabil Carol I, stătea nemișcat în strana cuvenită lui, iar în cele câteva ore cât a durat slujba a întruchipat statuia în bronz a monarhului. Nu s-a foit, n-a clipit, n-a dus batista la nas, nu și-a inspectat cizmele, statuar ca un arhanghel. Alături, nepotul, mai târziu cel știut ca Regele Ferdinand, încerca să copieze cu greu statuia unchiului, iar un gest pripit a primit dojana imperceptibilă a unei mimici de bronz care l-a certat fără gesturi și fără cuvinte. Cum reușește Regele, se întreba Arghezi, uluit de constatarea că în făptura lui pământească nu încape nimic pământesc?
Azi, Majestatea Sa Regele Mihai a împlinit 93 de ani, iar la Carei, Armia română îi dedica eliberarea ultimei palme de pământ din Ardealul ce fusese mutilat. Au trecut zeci de ani de atunci, iar Regele nostru ocupă, statuar, o lojă a istoriei naționale, europene și mondiale, vorbind rar, dar spunând întotdeauna cuvinte care își sapă locul în piatra timpului. Candidații la președinția Republicii s-au simțit obligați la un elogiu, cel puțin primii doi clasați. Că au făcut-o pentru voturile regaliștilor sau din convingerea că așa se cuvine, nu mai contează. Important e că au făcut-o.
După 25 de ani de la Revoluție, România e zguduită de incertitudini. E una din puținele țări din lume care avea, aici, o certitudine. A ignorat-o.