Recurs la istorie – 11 februarie 1866: abdicarea lui Cuza Vodă


(sau 147 de ani de la trădarea jurământului militar de către generalul Haralambie)


Pe coordonatele prezentului, se poate afirma, cu deplin temei, că  toți cei şapte ani de domnie ai lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) reprezintă una dintre cele mai fecunde perioade din istoria României. Deşi  a fost percepută ca pa­sa­­geră, în timpul domniei sale Ioan Ale­xandru Cuza a realizat reforme substan­ţiale care au pus bazele statului modern român, fiind considerat de istoriografia românească, şi nu numai, ca una dintre cele mai de seamă personalităţi ale istoriei neamului.

Nevoit să facă naveta între Iaşi şi Bucureşti şi să folosească două guverne şi două adunări legislative, Cuza a depus eforturi susţinute pentru atingerea a trei mari obiective: recunoaşterea de către Puterile garante şi Poarta otomană a dublei sale alegeri ca domn al Princi­pa­telor Unite, unificarea administraţiei publice a celor două provincii, Moldova şi Ţara Românească, precum şi realizarea reformelor necesare modernizării ţării.

Urmare a demersurilor sale pe cale diplomatică, primul obiectiv politic s-a în­făp­tuit la 1 aprilie 1859, când Conferinţa reprezentanţilor Puterilor garante de la Paris a recunoscut dubla sa alegere ca domn al Principatelor Unite, şi la 25 august 1859, când Turcia şi Austria au recu­noscut acelaşi lucru, dar numai pe timpul domniei lui Cuza. Pentru realiza­rea celui de-al doilea obiectiv, Cuza a înaintat memorii şi a trimis numeroşi emisari către Puterile garante şi Poartă prin care solicita dreptul de a înfăptui unirea deplină prin contopirea guvernelor şi adunărilor de la Iaşi şi Bucureşti, precum şi modificarea Legii electorale a Convenţiei.

Totodată, deşi aflat sub suzerani­ta­tea Porţii, Cuza a încheiat tratate şi con­ven­ţii directe, pe picior de egalitate, cu alte state, şi a procedat la ridicarea în grad a reprezentanţelor diplomatice străi­ne la Bucureşti, precum şi la înfiinţarea de agenţii diplomatice în principalele ca­pi­tale străine. Rezultatele demersurilor politico-diplomatice ale domnitorului Al.I. Cuza n-au întârziat să apară. Astfel, Con­ferinţa reprezentanţilor Porţii Otoma­ne şi ai Puterilor garante de la Constanti­no­pole au adoptat „Firmanul de organi­za­re administrativă a Moldovei şi Vala­hiei” din 22 noiembrie 1861, care preve­dea reunirea ministerelor de la Iaşi şi Bu­cureşti într-un singur guvern şi a Adunării elective întruna singură, suspendarea activităţii Comisiei Centrale de la Focşani, menţinerea frontierei dintre cele două ţări şi instituirea în fiecare principat a câte unui consiliu provincial în vederea consultării asupra tuturor legilor şi regulamentelor de interes local.

În acest context, primul guvern unitar al României s-a constituit la 22 ianuarie 1862 sub conducerea lui Barbu Catargiu, preşedintele Partidului Conservator, iar la 24 ianuarie 1862, s-au deschis la Bu­cu­reşti (devenită capitală a ţării) lucrările primului parlament unit al României în prezenţa lui Al. I. Cuza. Anterior acestui im­portant succes, Cuza reuşise adop­tarea unor importante acte normative re­fe­ritoare la principiile şi modul de desfă­şurare a instrucţiei în armata Princi­pa­telor Unite, unificarea serviciilor de vamă, înfiinţarea Curţii de Casaţie şi Justiţie, unificarea judecătoriilor săteşti, precum şi a cursului monedelor şi a administraţiei telegrafului, proclamarea zilei de 24 Ianuarie ca sărbătoare naţio­nală, adoptarea stemei comune, extin­derea administraţiei româneşti în jude­ţele din sudul Basarabiei etc.

Dacă în realizarea primelor două obiective politice, Cuza n-a întâmpinat nicio opoziţie din interiorul ţării, în atingerea celui de-al treilea obiectiv s-a lovit de rezistenţa făţişă şi îndârjită a con­servatorilor, care, în condiţiile sistemului electoral de atunci, deţineau majoritatea în parlament şi respingeau toate proiec­tele de legi reformatoare, cu consecinţa firească a demisiei guvernului (între 1859 şi 1862 s-au schimbat douăzeci de guverne şi au avut loc alegeri pentru cinci adunări legislative). Unul dintre aspectele importante ale reformei o constituia elaborarea legii împroprietăririi ţăranilor, un adevărat câmp de bătălie între conservatori şi liberali.

Proiectul de lege întocmit de guver­nul Catargiu şi adoptat de parlament, care prevedea emanciparea ţăranilor de servituţile boiereşti, dar şi deposedarea de pământul avut în folosinţă, n-a fost sancţionat de domnitorul Al. I. Cuza, fapt ce a accentuat  ostilitatea conservatorilor faţă de acesta, înveninând şi mai mult climatul politic. Cuza era nevoit să facă faţă şi divergenţelor cu liberalii radicali ce doreau înfăptuirea de reforme rapide, lucru imposibil de realizat în condiţiile de atunci.

În această atmosferă politică, liberalii radicali şi conservatorii au pus bazele unei înţelegeri politice la sfârşitul anului 1862 şi începutul lui 1863, cunoscută în istorie sub denumirea de „monstruoasa coaliţie”, ce avea drept obiectiv detro­narea lui Cuza şi aducerea unui prinţ dintr-o familie domnitoare străină pe Tronul României. Vitregit de factori in­terni ostili, Cuza şi-a urmat neabătut drumul pe care pornise.La 11 octombrie 1863, l-a numit preşedinte al Consiliului de Miniştri pe Mihail Kogălniceanu, care a reuşit să înfăptuiască un şir de reforme radicale: secularizarea averilor mânăsti­reşti la 17 decembrie 1863, înfiinţarea Curţii de Conturi la 24 ianuarie 1864, înfiinţ­area Consiliului de Stat la 3 fe­brua­rie 1864 şi promovarea unora dintre cele mai importante legi din epocă, acelea referitoare la organizarea comunelor urbane şi rurale şi la înfiinţarea consiliilor judeţene.

Proiectul legii împroprietăririi iniţiat de guvernul Kogălniceanu, în conţinutul căruia se prevedea desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor cu pământurile pe care le aveau în folosinţă în schimbul unei despăgubiri către proprietar, a fost respins de parlament la 13 aprilie 1864. După ce demisia i-a fost refuzată de Cuza, Kogălniceanu a depus la Cameră proiectul legii electorale, care şi acesta a fost respins.

În această situaţie, Cuza, la sugestia lui Kogălniceanu, a dizolvat Adunarea Electivă a României, act istoric cunoscut sub numele de lovitura de stat de la 2 mai 1864, şi a organizat un plebiscit între 10-14 mai 1864, în cadrul căruia a supus poporului o nouă Constituţie, numită Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 1858, act juridic,care a introdus două noi instituţii: Senatul (astfel Parla­mentul devenea bicameral) şi Consiliul de Stat însărcinat cu elaborarea de pro­iecte de legi şi judecarea litigiilor dintre cetăţeni şi autorităţile publice, şi a extins atribuţiile puterii executive în detrimentul celei legislative.

Lovitura de stat de la 2 mai 1864 a înlesnit calea spre realizarea reformelor în toate domeniile de activitate. Aşa a fost posibilă adoptarea Legii electorale şi a Legii pentru regularea proprietăţii ru­rale (15 august 1864), care a avut ca efect împroprietărirea a 463.554 familii de ţărani. Datorită acestei legi, în memo­ria colectivă a satelor, Cuza a rămas ca marele binefăcător. După demisia lui Kogălniceanu, Cuza a numit în fruntea guvernului mai întâi pe Constantin Bo­sianu (26 ianuarie/14 iunie 1865), apoi pe Nicolae Kretzulescu (14 iunie 1865/11 februarie 1866), care au iniţiat Legea pensiilor pentru funcţionarii civili şi gradele militare inferioare, Legea privind regularizarea şi canalizarea Dâmboviţei pentru prevenirea inundaţiilor, Legea pentru organizarea judecătorească şi Legea asupra instrucţiunii publice (5 de­cembrie 1864) care a pus bazele învăţă­mântului modern în România.

În plan extern, politica lui Cuza a fost la fel de îndrăzneaţă ca şi cea de pe plan intern. Prins între trei mari imperii – oto­man, ţarist şi habsburgic – noul stat ro­mâ­nesc a sprijinit mişcările celor ce se opu­neau din interior acstor puteri impe­riale: polonezii în Rusia, ungurii în Aus­tria, bulgarii şi sârbii în imperiul otoman. Dar nu numai aceste puteri se arătau din ce în ce mai nemulţumite de politica de independenţă promovată de Cuza, ne­mulţ­umire pe care n-au întârziat să şi-o exprime. Astfel, consulul britanic Robert Colquhoun îi atrăgea atenţia lui Cuza că trupele străine pot intra în Principate, la care domnul român i-a răspuns: „Nu ezit a vă spune că mă voi plasa în fruntea poporului meu şi, dacă va trebui să cădem, eu voi fi primul care îmi voi oferi pieptul, dar va curge sânge”. De aseme­nea, la ameninţarea consulului rus la Iaşi, Coltzebue, că trupele ţariste urmă­reau să intre în Principate, domnul Unirii i-a răspuns cu o demnitate fără egal: „Te­ri­toriul Principatelor este declarat neu­tru. Voi acţiona potrivit intereselor ţării mele şi după indicaţiile Tratatului de la Paris. Vom rezista până la ultimul om şi dacă vom fi învinşi, vom demonstra Europei că nu ne lipseşte conştiinţa datoriei”.

După şapte ani de glorioasă condu­cere a ţării, „monstruoasa coaliţie”, spe­cu­lând nemulţumirile provocate de sta­rea precară a finanţelor, cât şi unele greşeli săvârşite de Cuza, mai ales, în ultima parte a domniei (îndepărtarea vechilor sfetnici şi prieteni, înlocuirea la 26 ianuarie a guvernului Kogălniceanu şi afirmarea, în mai multe rânduri, a ideii de renunţare la tron, în momentul împlinirii termenului de şapte ani) l-a silit pe Cuza în noaptea de 11/12 februarie 1866 să abdice, lăsând cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti. La 14 februarie, acesta a părăsit ţara, petre­cându-şi tot restul vieţii în exil la Florenţa şi Viena. A murit la Heidelberg, în Ger­mania, fiind înmormântat în ţară la Ruginoasa, judeţul Iaşi. În timpul celui de-al doilea război mondial, rămăşiţele sale pământeşti au fost depuse la biserica „Trei Ierarhi”, din Iaşi.

La 26 mai 1912, cu prilejul inaugu­rării statuii lui Cuza, regele Carol I a spus: „Domnitorul Al. I. Cuza a avut gloria de a lega numele său de acest mare fapt istoric, început prin alegerea sa şi adus la deplină înfăptuire prin încordata sa stăruinţă. Sunt însă şi alte fapte mari, mai personale, care îndreptăţesc cinsti­rea care i se aduce astăzi. Pe lângă unire, acest monument, ridicat prin recu­noştinţa obştească, mai însemnează dezro­birea ţăranilor, secularizarea bunu­rilor mânăstireşti şi îndrumarea ţării către neatârnare, voinţa hotărâtă a lui Cuza vodă şi pătrunzătoarea înţelepciune a sfetnicilor săi găsesc în sfârşit dreapta şi frumoasa lor datorie către primul domnitor al ţărilor surori unite, cinste ce se cuvine memoriei lui Cuza vodă, care va rămâne de-a pururea neştearsă în amintirea poporului”.

 

Nota redacției: Într-un interviu publicat cu câteva luni înainte de deces, survenit la 2 aprilie 1909, Doamna Elena Cuza descria un  moment semnificativ al trădării „monstruoasei coaliții”: «Era în seara de 10 februarie pe la orele 7, când treceam la masă împreună cu Cuza. Vedem un băiat de prăvălie care, nu ştim prin ce minune, pătrunsese în palat, că se apropie de noi şi spune că, la noapte, mii de oameni au să năvălească cu armele în palat. Cuza reţinu băiatul şi tri­mise între alţii şi după colonelul Haralam­bie, la care bărbatul meu ţinea foarte mult şi care avea comanda trupelor din garnizoana Capitalei. Stăteam în sala de mâncare când a venit Haralambie. „Auzi, măi Haralambie, ce se vorbeşte, îi spune Vodă cu aer de plictiseală. Se pregăteşte pentru la noapte revoluţie mare şi tu nu ştii nimic.” „Nu ştiu, Măria Ta”, răspunse fleg­­matic Haralambie. „Ba încă au să nă­vă­lească în palat în timpul nopţii”, adău­gai eu, sculându-mă de la masă. „Nu crede, mărită doamnă, zise el. Poporul Capitalei are admiraţie pentru Măria Voastră, iar Domnitorul poate conta pe armata sa, legată prin jurământ. Şi, apoi, ca să ajungă cineva la Măriile Voastre, doar va trebui să treacă mai întâi peste corpul meu.” Trecurăm din sala de mâncare în biroul de lucru. Cuza rugă atunci pe Haralambie ca, pentru orice eventualiatate, să îndoiască garda în acea noapte la Palat. »

După această discuţie, ieşind de la Palat, Haralambie a fugit la unul dintre şefii conspiraţiei, cerându-i să se proce­deze de urgenţă şi chiar în acea noapte, întrucât Cuza devenise suspicios şi putea să le dea peste cap planurile. Teza trădării generalului din motive senti­mentale este confirmată şi de fosta primă-Doamnă a ţării: «Mulţi din conjuraţi au regretat mai apoi fapta lor. Şi colo­nelul Haralambie a fost unul din aceia care s-au căit foarte mult, căci în actul său a fost convins de o femeie pentru care el avea o mare pasiune», arăta ea în interviul mai sus-citat. Aşa se făcea că, în noaptea fatidică, tunurile colonelului Haralambie, orbit de patimi pentru fe­meia iubită, având roţile înfăşurate în paie, treceau fără zgomot pe Podul Mogoşoaia (Calea Victoriei, de azi) şi împresurau Palatul princiar, pregătite ca, la nevoie, să tragă.