„Rănile” bătrâneții, vindecate de dorința unor semeni de a face bine

• la Căminul de Bătrâni Bio Casanova, am găsit condiții, dorință, speranță, iubire • asistență medicală 24 de ore din 24; bătrânii beneficiază de condiții hoteliere, consult medical, tratamente medicale și masaj terapeutic, medicamentație conform prescripțiilor;

De unde să încep? Aaa! De la acel suflet sim­plu și pur care nu cu­noaște minciuna, ura, rău­ta­tea, care știe a se bucura de orice moment din viață, care râde și spune ce are pe suflet, în orice moment, care îi bucură pe cei din jur cu inocența și nevinovăția fiecărui moment. De aici, ,aş vrea să încep, de la sufletul unui copil, pentru că, nu-i aşa, toţi suntem în suflet copii, mai mult sau mai puţin timp. Deve­nim adulţi şi încercăm să ne ascundem, să pozăm în persoane serioase, câteodată intangibile, revărsăm în jurul nostru cunoștințele și experiențele acu­mu­­late; devenim mari economiști, contabili, muncitori de orice fel, agenți comerciali, directori, conducem oameni și companii, influențăm destine, schimbăm vieți, dar, după ce punem costumul în cui, ne bucu­­­răm ca niște copii la o miuță sau la săniuș; la un desen animat cu Tom și Jerry; la o bulgăreală în parc, la o întrecere cu bicicleta, la un Lego cu cei mici, iar exemplele pot continua. De ce? O veche vorbă spune că «atâta timp cât considerăm că nu mai suntem copii înseamnă că am murit demult ». Tot un proverb spune că tinerețea este trecătoare. Și oricât de mulți cercetători ar născoci remedii, timpul nu poate fi oprit în loc.  

Bătrânețe, haine grele, am aflat cum scap de ele

Deci, ce facem atunci când haina devine grea, când apasă pe umeri, când spiritul vrea dar corpul nu poate; când în loc de planuri de vacanță, facem programări la medicul de familie pentru rețete; când în loc de bunătăți culinare umplem frigiderul cu Colebil, Omez și medica­­­mente de tensiune; când întâlnirile dintre grupurile de prieteni, unde altădată se povestea despre șprițuri, sunt acum înlocuite de schimbu­­rile de adrese de unde se pot comanda medicamente?…Ce ne facem, deci, când ajungem bătrâni?

Care mai este bucuria unui corp de care tragi să mai vadă lumina soarelui și mâine? Cine sunt cei care alină durerea unui suflet care vrea dar a unui trup care nu mai poate? Cine înțelege un bătrân, cine îl poate consilia și ajuta? Familia, copiii, nepoții. Până la urmă, acesta este menirea fiecărui om în viață. Dar ce facem când drumurile aces­to­ra nu coincid, când copiii devin maturi; sau mari economiști, conta­bili, muncitori de orice fel, agenți comerciali, directori de companii, influențează destine, schimbă vieți iar atunci când își pun haina în cui este prea târziu și poate timpul nu le mai permite să se împartă între bucuria de a fi copii, necesitatea de a fi adulți și responsabilitatea de a avea grijă de bătrânii lor?

Căminul? Da, o nouă casă!

Se pot orienta spre o instituție specializată cu în­grijirea persoanelor vârst­nice. Iar acesta nu este un sentiment de con­damnat, ci mai degrabă unul de liniște, căci aici sunt oameni care s-au gândit cât de greu este de purtat haina bătrâneții, care au găsit resurse şi le-au alocat acestui seg­ment; care reușesc cu bani puțini și muncă mul­tă să aducă unor suflete, care vor, dar unor trupuri care refuză să mai poată, alinare, bucurie și spe­ran­­ța că, în ciuda multor piedici, mâine va fi mai bine.

Așa am intrat în căminul de bătrâni Casanova de la Troianu, recu­nosc cu reținere. Mă ve­deam în oglindă peste 40-50 de ani și poate că nu voiam să privesc asta acum. Dar am îndrăz­­­nit, totuși. M-a însoțit pe tot parcursul vizitei administratorul căminului, Constantin Dumitrescu și asistenta medicală a unității. Am avut impresia că am pășit într-un hotel; în curte, peste tot, gazon sintetic, canapele de piele, foișor, fân­­tâ­nă arteziană, cu iaz de pești; camere și holuri spațioase, scară auto­ma­tă cu scaun pentru cei cu nevoi speciale. A început să-mi poves­tească de o parte dintre cei „cazați” aici. „Uite, îl vezi pe tataie. Nu te născuseși tu, era cel mai bun fundaș al echipe noastre”. Mă duce apoi într-o altă cameră la mansardă. „Omul acesta m-a urcat cu valiza în tren, când am plecat în armată, a avut grijă de mine să nu-mi lipseas­­că ceva din raniță. Acum este rândul meu să am grijă de el. Vezi cum ne întâlnește viața?”, oftează și dă să înnoade o lacrimă în colțul ochilor. Se ascunde repede, nu trebuie să vadă prietenul lui asta.

Ce mâncare bună, maică!

Intrăm într-o cameră unde o femeie are o suferință, dar nu pregetă să caute mâna lui Dumi­tres­­cu pentru a o săruta. Acesta o trage repede. „Ați mâncat?”, o întreabă. „Bună mâncarea, mamă, să trăiască bu­că­tăreasa; a făcut o fasole!!!” excla­mă bătrâna. Am văzut cum bătrânețea provoa­că, într-adevăr, multă su­fe­­­rință, cum neputința cre­ea­ză durere dar am văzut și cum acestea pot fi „vindecate” de dorința unor semeni de a face bine. Am văzut că oamenii sunt bolnavi, infirmi, dar au în privire sclipirea unei bucurii, unei mulțumiri sufletești. Să fie oare de la felul cum sunt tratați, hrăniți și de ce nu, iubiți, aici?

Bătrâneţe haine grele? M-am obişnuit cu ele!

Am plecat de la Căminul de Bătrâni Casanova cu un alt tonus, cu speranța că există cineva care poate avea grijă de haina grea a bătrâneții, că a fi bătrân nu este neapărat o condamnare, este un alt moment al vieții pe care trebuie să-l parcurgem, să-l privim cu demni­tate și, de ce nu, cu bucuria că viața ne-a oferit momentul fericitei copi­­lării și adolescențe, necesarei maturități, ne-a oferit iubire, copiii, ne­poți, strănepoți, zâmbete, lacrimi, speranțe, ilu­­­zii și deziluzii și, în cele din urmă, un loc unde să petrecem ultimii ani trăind toate aceste amintiri ca pe un real prezent.