Petale de poetă
Marina Jigău, cu resurse și incursiuni sufletești, rezumă tema poeziei sale la întrebări despre iubirile, visele și speranțele adolescenței, dând unele „sentințe” dinamice. Este o poetă la început de cale „de sticlă”, cum zice ea, undeva, exprimându-se plastic și colorat. Aduce prospețimi metaforice inedite: Rescrie-mi, Doamne, rolul meu din nou/ Pe-o filă ceruită alb cu rouă/ Nu vreau să fiu nici laşă, nici erou,/ Dar nici ca mine să nu fie două. Imagini grațioase și pline de farmec tineresc.
Astăzi, când aniversează frumoasa vârstă de 20 de ani (este născută la 6 iunie 1991), va avea surpriza să descopere în acest dreptunghi de ziar un dar: șase poezii ale sale. Este semnul nostru de iubire pe care i-l dăruim împreună cu tradiționala urare: LA MULȚI ANI!
*
Cititorii, pe bună dreptate, se vor întreba: cine este Marina Jigău? Este o tânără din Basarabia pe care am cunoscut-o în autocarul cu care am călătorit între Chișinău și București. Mă întorceam acasă, cu prietenul și colegul meu de breaslă Ion Andreiță, de la întrunirea literară „Iubire născută din iubire”, întru omagierea poetului, editorului, pictorului, actorului și regizorului Vasile Căpățână, sub auspiciile Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și ale Filarmonicii Naționale. Marina, încheind vacanța, revenea la Craiova, fiind studentă la Universitatea din Bănie. De-a lungul celor nouă ore de drum, am aflat că scrie versuri. Am îndemnat-o să ne trimită câteva poezii. Împreună cu poetul Ion Andreiță le-am ales pe acestea șase și am hotărât le publicăm, ca un cadou-surpriză, chiar de ziua ei. Locul de baștină al Marinei Jigău este comuna Pepeni (un sat dulce!, pe lângă orașul Bălți). Iubește meleagurile natale, dar s-a îndrăgostit și de plaiurile oltenești, de România. „Este tot țara noastră, așa cum Eminescu este al nostru, al tuturor”, ni s-a confest ea.
Drum bun, Marina, pe trudnica și dureros de dulcea cale a Poeziei! (Ioan Barbu)
Marina Jigău
Asfințit în noroi
Noapte târzie, fulgere-n zare
Flori pe coline, zbucium în mare
Priviri îndrăznețe, dureri în lumini
În jur e tristețe, în mine ruini
Cuvintele zboară nebune spre stele
Te pierd în mulțime și-n nopți efemere
Ca umbrele-n noapte ce mor sub un pom
Iubirea, durerea – se mistuie-n om
Dorințe ascunse palpită în stâncă
Se-nalță o pasăre cu aripa frântă –
Asfințind în noroi, inima doare;
În jur e război, în oameni teroare.
Nuanță de roșu
Motto:
Nu lăsa visele să piară,
că, dacă visele mor,
viaţa nu este decît o pasare cu aripile rupte,
care nu mai poate să zboare.
(Langston Hugles)
Credeam că trandafirii
îmi sunt prieteni,
Că şi ei mă iubesc
Nebunește
Mai demult doream
Ca unul din ei
Să-mi fie prieten,
Dar ei, toți,
M-au întâmpinat
Cu spini.
Nu mai iubesc
Trandafirii,
Ghimpii lor
Mi-au rănit
Sufletul nevinovat
Astăzi iubesc macii,
La fel de roşii,
La fel de însângerați,
Dar fără spini
Aceeaşi nuanţă de roşu –
Pe aripa unui vis
Ce învață să zboare.
Vis inocent
Îmi ceri să-ți zic unde să mă aștepți
La colț de rai sau margine de iad
Pe ce cărări spre mine să pășești
Încât în brațe singură să-ți cad?
Îmi ceri să cred statornică în tine
Dar, vai, iubirea este ca un fum –
Să te visez mereu numai pe tine
Și amândoi plutind pe-același drum?
Astăzi, pe căi de sticlă paralele
Mergem și ne privim ca doi străini
Au ruginit și vechile inele,
Visul dintâi se risipi-n fântâni…
Rolul
Invocație către Marele Regizor
Eu am pierdut biletul către rai
Ce pot să fac, aşa sunt, neatentă
Încearcă un alt rol acum să-mi dai
Și nu mă lăsa, Doamne, repetentă
Rescrie-mi, Doamne, rolul meu din nou
Pe-o filă ceruită alb cu rouă;
Nu vreau să fiu nici laşă, nici erou,
Dar nici ca mine să nu fie două
Un rol pe care să îl joc doar eu,
Să pot să râd când dorul plânge-n mine,
Să plâng când el surâde în ecou –
Acesta-i rolul ce mi se cuvine.
Uneori, visele…
Uneori, visele vin prea târziu
Distrug fără efort realitatea,
Îngeri și demoni pun un scump pariu
Că îmi voi pierde, totuși, libertatea.
Sufletu-mi strigă-n pustiu, furios
În inimă, furtuni de nisip mi se-nghimp
Creier pe creier devine gelos
Pentru iubire nu mai e timp.
Mi-e frică, uneori, să nu distrug
Al vieții ritm omenesc și lent
Mi-e frică să stau, mi-e frică să fug
De sub cupola acestui timp indiferent.
Oare moartea mă va-nvăța să sper?
Să uit picătura de suferință utilă?
Să cad, să mă ridic cu fața spre cer,
Într-o lume atât de fragilă?
Voi fi un fluture…
Inima mi-e plină de fericire
Împânzită cu chemări de iubire
Cerne din cer pe obositele-ți gene
Noian de pulbri stelare
Ochii, două răcoroase poiene,
Când îi închid cu o sărutare
Ca pe-un Luceafăr, la noape, te voi visa
În straie de mire, frumos și înalt,
Mireasă dalbă voi sta la dreapta ta
Pășind în doi tărâmul celălalt.
… În zori voi fi un fluture plăpând
În căușul cald al palmei tale –
Și fie ploaie, fie vânt
Te voi urma supusă și egală
Ca-ntr-o pereche dedemult, regală.