Periscop – revista de citit chiar și atunci când protestele de stradă se transformă în revoluție
Zilele trecute, când România se scufundase în anarhia protestelor anti-amnistie și anti-grațiere, iar toți românii (care nu erau deja în stradă) urmăreau la televizor ce se petrecea în marile orașe ale țării, am avut bucuria să primesc un nou număr al revistei „Periscop”. Era numărul cel mai recent al revistei pe care o lecturez (sau cel puțin răsfoiesc) cu mult interes de fiecare dată când îmi cade în mână un număr nou. De această dată, curiozitatea mea în materie de spionaj, tehnici de interceptare a informației, personaje care au făcut istorie și scenarii demne de filmele cu gangsteri urma să îmi fie satisfăcută de numărul 36, ultimul pe 2016 al „Periscopului”. După cum v-am mai povestit și în alte rânduri, tot prin intermediul paginii de cultură a cotidianului nostru, întâlnirea mea cu această revistă nu este una conjuncturală, însumi fiind prezent la unele activități desfășurate în Râmnic care au avut legătură cu prestigioasa publicație editată de Asociația Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere din Serviciul de Informații Externe. Și acum, între noi fie vorba, nu știu dacă e tocmai corect să cataloghez această revistă așa cum o voi face în rândurile următoare, însă, de la surse demne de încredere, am auzit că revista este una a „foștilor spioni”. Supoziție care pare să aibă un temei bine conturat devreme ce pagini întregi ale revistei sunt dedicate unor cazuri celebre de spionaj, ingerințelor pozitive sau negative ale spionilor – acești veritabili „oameni invizibili” – în viața socială și politică a unor state, cât și tehnicilor de filaj, înregistrare, urmărire. Ce mai, o revistă captivantă și demnă de citit în tihna iernii!
Revenind la numărul 36 al revistei despre care vă spuneam că l-am avut în față chiar în timp ce protestele din stradă luau o amploare de nedescris pe străzile din România, fără a dori să folosesc cuvinte de prisos, avertizez cititorul neavizat într-ale cărților de spionaj să se pregătească pentru ce e mai rău. Glumesc… puțin doar! Asta pentru că, așa cum parțial confirmă și revista „Periscop”, spionajul și contraspionajul se află la un nivel al performanței de neimaginat poate și pentru acum două-trei decenii. Desigur, chestiunea aceasta se explică prin avansul tehnologiilor care permit comunicarea rapidă, în masă și la mare distanță. Iar dacă mai aveați dubii în privința interceptării și ascultării conversațiilor de pe telefoanele mobile aflați că acestea sunt tehnici „de buzunar” pentru instituțiile de spionaj care se respectă. Numai să aveți ceva important de spus la telefon pentru a atrage atenția oamenilor cu urechile agățate pe firele invizibile ale telefoanelor mobile, că altfel vorbiți în van!
Revista are în prolog mesajul fostului președinte al României, Emil Constantinescu, adresat cu prilejul unei conferințe naționale desfășurată, anul trecut, spre finalul lunii noiembrie. Merită citit acest discurs al fostului președinte, chiar dacă autorul, din defect profesional, a alocat câteva rânduri mai generoase cui altcuiva decât resurselor geologice din România.
Nu ratați capitolul „Servicii speciale”!
Cinstit vorbind, chiar din proaspăta calitate de cititor al ediției cu numărul 36 din „Periscop”, vă recomand să nu ratați capitolul „Servicii speciale” și cele cinci teme abordate în cadrul său. Veți afla lucruri inedite despre a căror existență nu știați din simplul motiv că nici nu avea cine să vi le spună. Lecturând doar 33 de pagini, vă întâlniți cu o posibilitate unică de a afla cât de aproape ne-au fost serviciile de spionaj rusești chiar pe parcursul anului 2016 și cum cheltuiește Marea Britanie multe miliarde de lire în fiecare an doar pentru a intercepta apelurile telefonice și e-mail-urile. Atenție mare așadar, dragi români, când umblați cu drag și spor prin perfidul Albion. Și, mai ales, atenție la ce vorbiți la telefon. Asta pentru că dacă spuneți de câteva ori că vreți să îi faceți reginei chestia aia sau cealaltă s-ar putea să o încurcați!
De remarcat și capitolul „Analize politico-strategice”, desfășurat între paginile 68-105. La obiect vorbind, autorii celor cinci teme prezentate surprind evenimente frapant de actuale, dar și unele vechi de o sută de ani care au lăsat răni și acum sângerânde în inima poporului român. La actualitate consemnăm două chestiuni externe – instalarea lui Donald Trump, cel de-al 45-lea președinte al SUA și semnarea, în luna noiembrie a anului trecut, a unui important acord în Columbia (detalii pe larg în revistă). La „interne”, asta pentru a folosi un termen familiar revistei, reliefăm materialul semnat de C. Păunescu și M. Ștefan, intitulat „Tezaurul României, un secol de captivitate la Moscova”. Cei doi autori aduc în discuție o problemă spinoasă, veche de un secol, care a periclitat relațiile dintre România și marele vecin de la Răsărit chiar și în momentele în care cele două state aveau ideologii politice comune. Odiseea tezaurului încredințat Moscovei spre finalul Primului Război Mondial nu s-a încheiat nici astăzi, rușii făcând dispărut conținutul celor 17 vagoane ale trenului care a plecat spre Răsărit în urmă cu un secol.
Interviul cu Iulian Vlad – piesa de rezistență a numărului 36
Asemenea vinurilor de calitate, numărul 36 al Periscopului păstrează ce avea mai bun pentru final. La rubrica „Memorialistică” este prezentată prima parte a interviului de amploare, dar și de calitate, pe care Petru Neghiu și Alexandru Omeag l-au realizat cu Iulian Vlad, general-colonel în rezervă, fost șef al Departamentului Securității Statului. Iată cum prezintă autorii interviului amplul reportaj realizat în colaborare cu generalul Iulian Vlad: „La rubrica Memorialistică, seria Consemnări, publicăm în acest număr al revistei Periscop prima parte a convorbirii pe care am avut-o cu domnul general-colonel (r) Iulian Vlad, ministru secretar de stat și șef al Departamentului Securității Statului în perioada 3 octombrie 1987 – 31 decembrie 1989. Domnia sa a avut amabilitatea să ne vorbească despre persoana sa, dar și despre unele probleme care interesează nu numai pe cititorii revistei noastre, ci și publicul larg care, în mod cert, va aprecia deschiderea și dorința de a se exprima”. Adevărate vorbe, domnilor Petru Neghiu și Alexandru Omeag, chiar este de apreciat deschiderea generalului către publicul avid de informații venite „direct de la sursă”, cum se spune, despre confuza lună decembrie a anului 1989.
Să fiu obiectiv pe de-a-ntregul, poate nu aș fi avut atâta aplecare spre interviul acordat de ultimul șef al Securității comuniste redactorilor de la „Periscop” dacă, nu mai departe de sfârșitul lui octombrie ultim, generalul Iulian Vlad nu s-ar fi aflat la Râmnicu Vâlcea. Atunci, în modernele și generoasele spații ale Bibliotecii Județene „Antim Ivireanul”, generalul a fost prezent în Râmnic cu prilejul lansării cărții „Factorul intern, România în spirala conspirațiilor”. Deși are o vârstă seniorială, demnă de toată considerația, generalul a răspuns cât se poate de pertinent (și tranșant) la întrebările care i-au fost adresate în timpul în lansării de carte, cât și după.
Fără a pierde subiectul central al acestei prezentări de revistă, îmi este imposibil să nu remarc, pe parcursul celor 21 de pagini ale interviului acordat pentru „Periscop”, aceeași largă deschidere din partea generalului Vlad. Fostul șef al Securității și-a pus, poate, chiar sufletul pe tavă în fața redactorilor de la „Periscop”, mărturiile seniorului fiind adevărate lecții de istorie despre o perioadă destul de confuză a țării noastre, cu multe adevăruri distorsionate. În paginile la care am făcut referire mai sus, generalul vorbește despre înaintașii săi și despre anii copilăriei petrecuți în comuna Gogoșu din județul Dolj, spre granița cu Mehedinți. Parcă regăsindu-l pe Creangă cu ale sale amintiri din copilărie, olteanul nostru vorbește cu bucurie și respect despre cei mai frumoși ani ai vieții. Asemenea celor mai mulți dintre semenii noștri, trecerea de la anii copilăriei la cei ai tinereții au fost marcați de apariția greutăților. Tatăl celui care urma să ajungă șeful Securității a fost prizonier la Stalingrad și a petrecut nu mai puțin de patru ani ca prizonier în lagărele siberiene, acolo unde era nevoit să taie lemn în nesfârșitele păduri de taiga.
Pentru Iulian Vlad, instalarea comunismului în România a reprezentat, ca pentru mulți alți tineri ai anilor 1950 (viitorul general avea 19 ani la acel moment) o cale spre o viață mai bună. Iubitor de patrie și de arme, conform propriilor declarații, Iulian Vlad a absolvit Școala de Ofițeri a Ministerului de Interne de la Botoșani ca șef de promoție și a fost repartizat la Direcția Generală Politică din București. Ulterior acelui moment, Iulian Vlad a fost numit coordonatorul școlilor de ofițeri și subofițeri din întreaga țară. În paginile următoare ale interviului puteți descoperi cum Iulian Vlad i-a cunoscut pe soții Ceaușescu și cum s-a apropiat „viclenește” de ministrul Educației din acea vreme speculând afectivitatea acestuia față de olteni. Generalul Vlad redă și secvențe de dialoguri purtate cu Nicolae Ceaușescu, prezentând și sarcinile primite. De remarcat detaliile din cazul celebru de trădare a lui Pacepa (paginile 117-119), cât și modul în care Iulian Vlad a fost numit de către Ceaușescu în importanta funcție de șef al Securității (detalii în pagina 120). Comportă un interes deosebit și paginile 123-127 ale interviului, pagini în care Iulian Vlad vorbește despre revoluția din decembrie 1989, despre implicarea lui Sergiu Nicolaescu în regizarea revoluției, cât și despre cei 16.000 de „turiști” sovietici aflați, deloc întâmplător, la acea dată în România. Tot în ultimele pagini ale interviului, nu sunt uitate alte aspecte spinoase ale revoluției din decembrie, precum falsa amenințare teroristă, căderea TVR-ului în mâinile protestatarilor, în context fiind amintite nume ca Ion Iliescu, Aurelian Martoiu, Silviu Curticeanu, Ștefan Gușe, Dumitru Mazilu, Gheorghe Robu sau Nicolae Popovici. Sunt nume care, cu siguranță, celor trecuți prin viață le trezesc amintiri.
Cu regretul că spațiul editorial nu îmi permite să vorbesc și despre alte detalii deosebit de interesante aflate în urma lecturării numărului 36 al revistei „Periscop” închei aici descrierea incursiunii prin cele 162 de pagini. La final nu pot să nu vă adresez calda invitație de a lectura această revistă ori de câte ori vă pică în mână. După ce o citiți, veți avea senzația că ați trăit într-unele dintre cele mai fierbinți momente petrecute în istoria națională și mondială!