O mâncare bună


Citeam undeva prin Caietele Princepelui ale lui Eugen Barbu despre un obicei foarte interesant al unei populații sălbatice din Africa sau mai degrabă de prin Oceania.
La populația asta, regele domnește un an, după care e mâncat. Pur și simplu mâncat. Nu e vorba cumva, Doamne ferește, de o expresie figurată.
Și mi se pare că această poveste, tulburătoare fără-ndoială, este astăzi de mare actualitate. Dar plină de învățămminte. De aceea, poate pentru noua Constituție, părinții patriei ar trebui să o cunoască, să o studieze și să se gândească temeinic la ea.
Oare Puterea și cu Umilința n-ar trebui să stea la aceeași masă? Oare n-ar trebui să ciocnească–ntre ele sau chiar să se ciocănească una cu alta din când în când?
Eu cred că da! Și asta în ciuda faptului că România pare o țară mult mai dezvoltată decât înjghebarea aceea statală din colțul ăla uitat de lume. Uitat de lume, poate și de Dumnezeu, prin îndepărtatele hățișuri ecuatoriale.
Bine, bine, o să spuneți, dar ce-ar zice Europa?
Una peste alta, se-apropie  sfârșitul. Deși, dacă stăm să ne gândim bine, mereu se-apropie sfârșitul. Fiindcă așa e viața: tot curgând ea înainte, nu curge, din păcate, așa, în van, ci pentru a se sfârși, ce mai!
În altă ordine de idei vorbind, eu cred că piesei Regele moare a lui Eugen Ionescu îi scapă multe, deși snobărimea se dă în vânt după ea. Piesa se preface a fi un fel de joc de-a moartea iminentă și de-a decrepitudinea care-o precede.
Eu văd altfel. Văd un dictator, fie el și de catifea, înconjurat de dregătorii-trădători, care abia-i așteaptă sorocul, înghesuindu-se pentru a căpăta o bucățică mai bună din trupșorul lui pieritor.
Sorocul se-apropie și au fost aduse deja lemnele pentru marele foc și pofticioșii, lingându-se pe buze, fiecare din cei care contează, iată că se organizează, pertractează, aleargă, ce mai! pun iar țara la cale! Și la propriu și la figurat!
Revenind totuși la oițele noastre, ia, hai, să-i privim pe oamenii, pe care-i tot privim, în fiecare seară și-n fiecare dimineață, sau chiar și-n crugul tainic al nopții, când de exemplu bătrânul pensionar cu prostata lui ferfeniță se mai duce o dată să-și golescă rezervoarele și nemaiputând să-și continue somnul își deschide iar prietenul televizor.
Și ce vede sau ce vedem? Pe oamenii care azi contează! Oameni care cu înțelepciune, deși uneori sunt și tineri printre ei, care ne-nvață cum să nu fim simple mamifere, ci complexe entități gânditoare.
Și-i privim pe oamenii aceia, îi tot privim și-abia spre dimineață adormind visăm pe domnul Tăriceanu mestecându-și îndelungatele frustrări, pe domnul Mircea Geoană mereu mirat că ce i se-ntâmplă, tocmai lui i se-ntâmplă, pe doamna Elena Udrea, frumoasă ca o Stea fără nume, întârziată întâmplător pe o planetă de provincie, într-o gară mică, mică, mult prea mică pentru fundul ei mare…
Dar ei sunt numai cei care deschid spectacolul. Adevăratele vedete abia cum se pregătesc s-apară.
Și-abia au fost aduse lemnele, focul încă nu s-a aprins…

P.S. În primul rând, domnul Tăriceanu. Un psiholog, privindu-i figura și ascultându-i vorba, îl va da ca exemplu tipic la capitolul Resentimentarul. Totul în el exprimă o dorință brutală de revanșă, iar o psihologie abisală ar vedea în Domnia Sa o viață politică întreagă dependentă de-un singur eveniment, care l-a-nrăit și îndârjit definitiv, ca pe-un personaj faulknerian, care se numea, de nu mă-nșel, Snopes. Snopes și mai nu știu cum.