Noţiunea de religie ca legătură necesară şi binecuvântată între Dumnezeu şi om

Încercând a face o succintă prezen­tare a noţiunii de religie în general, ne îndreptăm cu gândul în primul rând la structura fizico-spirituală a fiinţei umane, precum şi la calităţile sale de entitate raţională, limitată în spaţiu sub aspect fizic-material, dar şi la aspiraţiile sale spre culmile necunoscute ale infinitului. Chiar dacă este mărginit şi limitat în spa­ţiu alături de lucrurile material-concrete, omul este însă înclinat şi atras în mod fiin­ţial şi spre deschiderea unui orizont neli­mitat, care îi permite să depăşească, sub aspect spiritual, lumea fizică-con­cretă, şi să se transpună prin raţiunea sa şi prin conş­tiinţa despre sine în sferele nemărginite ale infinitului. Această tendinţă a omului spre zările metafizice a fost foarte bine exprimată de marele gânditor Pascal, atunci când vorbind despre om îl compara cu o „trestie”, dar cu o trestie gânditoare („Pensées” 347), care se simte atras spre existenţa superioară, spirituală şi veşnică. Dar şi marele gânditor creştin, Fericitul Augustin († 430) afirma cu mult timp înainte, în Mărturisirile sale: „Ne-ai făcut pentru tine Dumnezeule şi neliniştită este inima noastră până se va odihni (iarăşi) lângă Tine”.

În adevăr, dintre toate fiinţele exis­tente în lume, singur omul este religios în adevăratul înţeles al cuvântului, deoarece el singur are inteligenţă, conştiinţă de sine şi voie liberă. De aceea, în general, vor­bind, religia cuprinde întreaga societate umană: persoană, familie, comunitate. Religia este astfel un fenomen spiritual pozitiv şi universal. Elementele sale fun­da­­mentale sunt Dumnezeu şi omul.

Prin urmare, religia fiind o funcţie (o calitate), raţional-spiritual-morală, aşa după cum conştiinţa psihologică s-a dezvoltat la om ca o funcţie menită să rezolve situaţia fiinţei umane în lume, ca eu autonom şi să coordoneze activitatea tuturor simţurilor, care-l pun pe om în relaţie cu lumea externă şi internă şi, în special să rezolve toate cerinţele „noului” în cadrul material şi social, tot aşa şi conştiinţa religioasă este o funcţie sufleteas­că, în primul rând, menită să rezolve cerinţele relaţiei umane cu o lume mai profundă şi de altă natură, cu lumea spiritului, coordonând pe alte tărâmuri întreaga noastră activitate sufletească.

Astfel, religia are un subiect, omul, şi alt subiect, Dumnezeu. Deci nu poate fi vorba de o relaţie între un subiect, Dumnezeu şi un obiect, care ar fi omul. Omul, fiind creat după chipul şi asemă­narea lui Dumnezeu (Facere 1, 26-31), deci persoană înzestrată cu raţiune, cu suflet viu şi conştiinţă de sine, noţiunea de religie reprezintă tocmai această legătură între cele două subiecte sau două persoane: Dumnezeu şi om.

Etimologic vorbind, cuvântul „religie” ar veni, după Cicero (†43 î.d.Hr.) de la verbul latin „relegere” (recitesc, meditez). Lactanţiu (†325 d.Hr.), unul dintre cei mai cunoscuţi apologeţi creştini, deduce noţiunea de religie de la verbul „religare” (a lega din nou), considerând religia ca o nouă legătură între om şi Dumnezeu. Fericitul Augustin (†430), o dată îşi însu­şeşte părerea lui Lactanţiu, universal recu­noscută în prezent, altă dată propune etimologia religiei de la „reeligere” (a alege din nou).

Orice etimologie am admite, obiectiv sau particular (subiectiv), religia în sens obiectiv este suma cunoştinţelor şi a datoriilor noastre care ne leagă de Dumnezeu, iar în sens subiectiv ea este virtutea care, cunoscând aceste datorii, ne face să le împlinim.

Adusă la prezent şi raportată la învă­ţătura teologiei ortodoxe, putem afirma că religia este legătura liberă, conştientă şi personală a omului cu Dumnezeu, legătură care se realizează în viaţa spirituală (sufletească) prin adorare, iar pe plan exterior prin acte de cult. Mai concis, religia este stăruinţa permanentă a omului de unire şi colaborare cu Dumnezeu, prin rugăciune. A se avea în vedere faptul că rugăciunea şi actele de cult în general reprezintă acel dialog atât de necesar între subiectul divin şi cel uman. Din definiţia religiei ca legătură liberă şi conştientă a omului cu Dumnezeu, rezultă că nu orice idee despre Dumnezeu şi om e compatibilă cu noţiunea de religie. Pentru ca omul să poată sta în comuniune cu Dumnezeu, se cere ca Dumnezeu să fie înţeles şi conceput ca o fiinţă mai presus de lume, spirituală şi personală.

Dumnezeul religiei creştine, fiind per­soană absolută din eternitate, cum vedem din revelaţia divină „Eu sunt Cel ce este” (Ieşirea 3, 14), este El însuşi într-o permanentă legătură cu noi prin Revelaţia di­vină. El ne luminează mintea şi întreaga fiinţă, ca să-l cunoaştem; ne vine în ajutor în nevoi şi ne descopere sfânta Sa voie, ca să ştim ce trebuie să facem şi să întreţinem vie legătura dintre El şi noi. „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi; precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi dacă nu rămâneţi în Mine… Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acesta aduce roadă multă, căci fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 4-5), ne spune însuşi Fiul lui Dumnezeu – Iisus Hristos, care a restabilit prin întruparea Sa legătura dintre Creator şi făptura raţională-omul, legătură pierdută de acesta din urmă prin neascultare (Ioan 3, 16).

De nu s-ar fi revelat şi nu s-ar des­coperi Dumnezeu omului, acesta nu L-ar fi putut şi nu L-ar putea sesiza numai prin propriile sale puteri. Iar dacă Dumnezeu n-ar avea nici un amestec în bunul mers al lumii şi al universului în general, El ar sta deoparte nepăsător, cum afirmau unii gânditori raţionalişti ai curentului filozofiei deiste, atunci Fiinţa divină ar fi fără dragoste faţă de creatura Sa şi, prin urmare, n-ar fi Dumnezeu adevărat. Aşa cum s-a spus mai sus, spre deosebire de religiile naturale (nerevelate), care sunt de cele mai multe ori denaturate, religia prin excelenţă, singura adevărată şi care întrezăreşte adevărul absolut, neîntrecută de nici o altă religie, este cea creştină. Iar religia aceasta este cea adevărată pentru că ea este descoperită oamenilor de însuşi Dumnezeu. În ea găsim cea mai înaltă şi cea mai potrivită învăţătură despre Dumnezeu, care e spirit absolut (Ioan 4, 24) şi dragoste fără de margini. Numai religia creştină ne arată că între om şi Dumnezeu este cea mai trainică legătură, legătura dragostei dintre Tată şi fiu, „căci cine mărturiseşte că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, rămâne întru El şi el rămâne în Dumnezeu”. De aceea, noi am cunoscut, am crezut şi credem în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi. De aceea, religia creştină se identifică cu acea sublimă afirmaţie a revelaţiei divine: „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el” (I Ioan 4, 14-16).

În rezumat, putem spune că: religia adevărată se caracterizează prin sentimentul filial de a iubi pe Dumnezeu şi pe semenul tău. De reţinut că nici o altă religie n-a prescris acest lucru, decât cea creştină (Luca 10, 27). Creştinismul este religia Treimii dumnezeieşti şi religia Dumnezeului-Om. Creştinismul presupune nu numai credinţa în Divinitate, dar şi profunda preţuire faţă de om. Omenirea este creată de Dumnezeu-Omul, Cuvântul lui Dumnezeu-Iisus Hristos (Logosul Divin) (Ioan 1, 1-4). Un Dumnezeu străin de om n-ar fi Dumnezeul creştin. Creş­ti­nismul este în esenţă antropologic şi an­tropocentric, care suie pe om la o înălţime sublimă, fără seamăn. A doua Persoană a Sfintei Treimi s-a arătat în chip omenesc. Prin aceasta omul este aşezat în centrul fiinţei; în el se vede sen­sul şi scopul creaţiei. Religia creştină chea­mă pe om să conlucreze la opera dum­nezeiască, la opera orânduirii, organizării şi a progre­sului lumii în general.

În creştinism omul nu este sclav; nu este o creatură neglijabilă; el cooperează la opera dumnezeiască, a triumfului creator asupra neantului. Dumnezeu are nevoie de om şi suferă când omul nu este conştient că Dumnezeu este creatorul, stăpânul şi Părintele său. Dumnezeu aşteaptă de la om un răspuns liber la chemarea Sa; aşteaptă aceeaşi dragoste ca a Sa şi o conlucrare la victoria luminii asupra întunericului nefiinţei, cum spune N. Berdiaev în „Espri et Liberte chez Dieu, l’home et le Dieu-Homme”. Iar Mântuitorul Iisus Hristos ne spune tuturor: „Eu sunt viţa (de vie); voi oamenii sunteţi mlădi­ţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5).