„N-am făcut nimic deosebit, doar datoria!”
• MEDALION – CENTENAR 100 DE ANI – ILEANA NICOLAESCU – FRÂNCEȘTI
Administrația publică din Frâncești a aniversat, recent, împlinirea a 100 de ani a învățătoarei pensionare Ileana Nicolaescu. Anii i-a topit” în modelarea și pregătirea celor 38 de generaţii de copii, la care le-a pus prima dată condeiul în mână, i-a învăţat să trăiască frumos, în demnitate, în credinţă în Dumnezeu şi iubire de ţară, fapt pentru care a fost distinsă cu „PLACHETA ANIVERSARĂ” și „DIPLOMA de EXCELENȚĂ” din partea responsabililor comunităţii din Frâncești. Păşind în cel de-al doilea centenar de viaţă, am convins-o să treacă peste modestia ce-o caracterizează şi să accepte prezentul interviu.
R: Cum aţi ales, cu 75 de ani în urmă, să vă dedicaţi viaţa carierei didactice, aţi avut un idol care v-a fost model şi care v-a călăuzit paşii în lunga şi performanta dumneavoastră activitate de 38 de ani la catedră ?
I.N.: Mediul familial mi-a oferit un cadru intelectual deosebit de propice alegerii profesiei. Însuși tatăl meu era un cadru didactic desăvârșit si un om foarte apreciat si iubit de comunitate. De la el, dar și de la mama mea, excelentă povestitoare, am moștenit noi, toți frații, dragostea pentru copii, pasiunea pentru meseria de dascăl. Trebuie să vă spun că toți am ales o carieră didactică, de la învățător sau profesor de liceu, până la cadru universitar (fratele cel mare – acad. prof. doctor – Nicolae Apostolescu – întemeietor și pro-rector al Universității din Timișoara).
R: În momentul când aţi trecut pragul celui de-al 100-lea an de viaţă, ce sentimente v-au încercat?
I.N.: Cred, în primul rând, că mi-am împlinit menirea; de mică aveam înclinații spre meseria de învățătoare. Îmi plăcea să-mi ajut frații mai mici la lecții, să-i învăț poezii sau să le spun povești. Văzând ce bine mă descurc, tata mă lăsa în locul lui la catedră, eu reușind să țin de minune clasa sub control. Abia așteptam să-i ascult pe elevi, să-i corectez dacă greșeau, ba chiar să le dau și note.
R: Ce amintiri de neuitat mai păstraţi în albumul vieţii din lunga dumneavoastră carieră dedicată catalogului ?
I.N.: Îmi plăcea foarte mult să organizez serbări cu elevii mei. S-a întâmplat să și am mereu școlari talentați. Mi-aduc aminte că odată am pus în scenă „Greierele și furnica”; a fost un spectacol de pomină: le-a plăcut atât de mult părinților încât și azi, când mă-ntâlnesc cu unii dintre ei, își amintesc amuzați de acea serbare la care au râs în hohote. Cea mai mare bucurie am trăit-o însă când am fost evidențiată pe raionul Horezu cu clasa mea. Cred și azi că fost într-adevăr cea mai bună clasă pe care am avut-o în cei 38 de ani de învățământ.
R.: Ce satisfacţii v-au adus cei 38 de ani de activitate în slujba învăţământului românesc ?
I.N.: Mă bucur că am fost iubită de elevii mei, că am fost apreciată ca un cadru didactic merituos.
R.: În ziua de 25 septembrie vi s-a înmânat „Placheta aniversară” și „Diploma de Excelență a comunei Frânceşti”. Cu acel fericit prilej, câţiva din foştii dumneavoastră învăţăcei au fost prezenţi, care v-au îmbrăţişat, v-am sărutat pe obraji şi au făcut resfirări de amintiri. Ce sentimente v-au încercat atunci ?
I.N.: Nu cred că am mai fost cândva atât de emoționată. Le doresc și cadrelor aflate azi la catedră să aibă asemenea satisfacții.
R.: Cum îşi petrece „mama Ica”, ca să folosesc cuvintele alintătoare din partea copiilor și nepoţilor binemeritaţii ani de pensie ?
I.N.: După ce am ieșit la pensie, mi-am crescut nepotul, l-am ajutat să învețe și să se formeze ca om. Și chiar am trăit o mare bucurie atunci când, student fiind în ultimul an de facultate, unul dintre profesorii săi i-a spus soțului meu: „Nici n-am avut și nici n-om avea, în facultatea noastră, altul ca el!” Iar acum, în al 100-lea an de viață, sunt fericită că am o strănepoată premiantă și multitalentată.
R.: Dacă ar fi posibil să luaţi viaţa de la început, tot cu catalogul şi catedra „v-ați cununa” ?
I.N.: Da, categoric da. N-a fost o muncă ușoară, dar mulțimea succeselor și satisfacțiilor de-a lungul atâtor ani, mi-au răsplătit cu prisosință efortul. Pe toate le-am trăit alături de soțul meu, un dascăl minunat, prof. Dumitru Nicolăescu, fost director al Școlii Genuneni, vreme de peste 30 de ani. Seară de seară aveau loc în casa noastră adevărate „colocvii pedagogice”. Exemplul și sprijinul lui permanent a fost de neprețuit. Fiica noastră, Ilenuța, asista și ea vrând nevrând la discuțiile noastre, pe teme (cazuri) concrete din școală. Nici nu bănuia de ce mare folos aveau să-i fie mai târziu în profesia ei de jurnalist la publicații pentru elevi.
R.: Cu luciditatea pe care o aveți, ce recomandați cadrelor și elevilor Școlii Românești?
I.N.: Pentru elevi, să nu se limiteze la litera manualului, să caute să-și îmbogățească necontenit cunoștințele. Pentru educatori, să le insufle, pe lângă dragostea de carte și dragostea de meleagurile natale, de comunitate, de țară. Așa încât ajunși oameni bine pregătiți, să nu se grăbească să ne părăsească, ci să rămână sau să se-ntoarcă la obârșie, să ajute la progresul comunității.
Ar fi încă multe subiecte de discutat cu centenara Ileana Nicolaescu, pentru că viaţa domniei sale este foarte bogată şi ar putea umple paginile multor cărţi. În numele celor 38 de generaţii, la care aţi pus câte o picătură din viaţa dumneavoastră, în asentimentul întregii comunităţi, vă adresăm din tot sufletul cele mai sincere mulţumiri pentru amabilitatea cu care ne-aţi onorat, acceptând prezentul interviu, vă îmbrăţişăm cu căldură şi cu respectul ce le meritaţi, însoţite de tradiţionala urare: „LA MULŢI ANI!” mama Ica, alături de toţi cei ce vă sunt dragi şi apropiaţi.