Monahul din mansardă (2)
Primesc, la răstimpuri, cărţile lui – şi mă bucur că mă/ne numără (atât pe mine, cât şi pe soţia mea) printre prietenii săi. O spun şi autografele, care nu sunt de complezenţă: „Prietenului drag… Ion Andreiţă şi distinsei Doamne Lia-Maria, acest tom greu (cu patimi multe şi bucurii puţine) pentru Unirea-Neunirea noastră” (4 aprilie 2009); „Ochiul lui Dumnezeu este a 43-a carte a unui român pierdut (?) prin Imperiul Răului… ofer aceste poeme distinsei Doamne Lia-Maria şi bravului român Ion Andreiţă” (4 aprilie 2009); „Iubiţilor prieteni Lia-Maria şi Ion Andreiţă, acest text dramatic”… (7 iulie 2004); „Cum am rezistat noi în gulagul psihiatric?… Fratelui drag Ion Andreiţă şi distinsei Doamne Lia-Maria, spre cetire, pomenire şi (de ce nu?) montare pe scândura(-ile) unui teatru” („Mileniul Trei, Creştin”); în sfârşit, cea mai nouă carte, „Somnambuliada sau Manifestul unui poet postmodernist”: „Prietene Ion Andreiţă, poftim un poemaş / bun de adălmaş/, dar nu prea am cu cine să-l închin / că-i mai mult…pelin” (15 februarie 2011).
Este greu să stărui asupra tuturor laturilor artistice în care s-a manifestat talentul lui Mihai Prepeliţă. Se află, în vasta şi profunda sa operă, idei şi teme de studii ample, teze de licenţă şi doctorat, monografii. Mă voi opri numai la volumul de versuri „Ochiul lui Dumnezeu” – doar pentru a reproduce două poezii care vorbesc de la sine: „Doamne, / ne-am născut în Unire / şi murim, rând pe rând, / desţăraţi…// Au, câte secole-milenii / mai avem de ispăşit / păcatul ne-Unirii? // Nu plâng / Nu mai am lacrimi / Clădesc Zidul Unirii // Şi ZIDUL iar se surpă peste mine…” („Ne-Unirea la români”); „Ca să ajung Acasă, / de la o vreme, / sar peste sârma ghimpată, / nu mai am răbdare / să aştept zece ore la vamă…/ Aud împuşcături din spate, / călăreţi, tancuri, avioane / se îndreaptă pe urmele mele”… („Ca să ajung Acasă). În acest context, recenta carte „Somnambuliada sau Manifestul unui poet postmodernist” este o amplă frecă antitetică (à la Scrisoarea III), în care Mihai Prepeliţă, dincolo de durere şi imprecaţie, ajunge la constatarea amară: „acum stau în cumpăna mileniilor / între viaţă şi veşnicie / apocalipsa mă roade la suflet / boala mea e fără leac / strănepoţii aruncă tot mai avan / cu bolovanii neputinţei / până şi-n Eminesacu”…
Şi, totuşi, îmi place să-l văd, să-l ştiu acolo, la înălţimea mansardei sale, ca un far, privind peste lume cu iubire.
Localitatea Bahrinești a făcut parte încă de la înființare din regiunea istorică Bucovina a Principatului Moldovei. În ianuarie 1775, ca urmare a atitudinii de neutralitate pe care a avut-o în timpul conflictului militar dintre Turcia și Rusia (1768-1774), Imperiul Habsburgic (Austria de astăzi) a primit o parte din teritoriul Moldovei, teritoriu cunoscut sub denumirea de Bucovina. După anexarea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic în anul 1775, localitatea Bahrinești a făcut parte din Ducatul Bucovinei, districtul Siret, guvernat de către austrieci. După Unirea Bucovinei cu România la 27 noiembrie 1918, comuna Bahrinești a intrat în componența României, în Plasa Siretului a județului Rădăuți. Pe atunci, majoritatea populației era formată din români. Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov (1939), Bucovina de Nord a fost anexată de către URSS la 28 iunie 1940. Bucovina de Nord a reintrat în componența României în perioada 1941-1944, fiind reocupată de către URSS în anul 1944 și integrată în componența RSS Ucrainene. Începând din anul 1991, satul Bahrinești face parte din raionul Adâncata al regiunii Cernăuți, din cadrul Ucrainei. La recensământul din 1989, numărul locuitorilor care s-au declarat români plus moldoveni era de 1.352 (1.340+12), reprezentând 97,55% din populația localității. La 30 mai 1999, fostul rege Mihai I al României a participat la cea de-a doua sfințire a Bisericii „Sf. Treime” din Bahrinești, primind o invitație semnată de 638 persoane. În prezent, comuna are 1.456 locuitori, preponderent români. (după Wikipedia)