Meditaţie la Sărbătoarea Sfintei Treimi

Fiecare eveniment din istoria mân­tuirii lumii trezeşte în fiinţa noastră un sentiment în plus de credinţă, de spe­ranţă şi de iubire faţă de Dumnezeu-creatorul nostru şi faţă de darurile Sfântului Duh, re­vărsate în viaţa noas­tră, prin pati­mile, moartea şi învierea Domnului Iisus Hristos. Pentru că Lo­gosul divin, „Cuvântul lui Dumnezeu, S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr…, iar din plinătatea Lui noi toţi am luat har peste har. Pentru că Legea (Veche) prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul (Legea Noului Testament) au venit prin Iisus Hristos” (Ioan 1, 14-17).

În chip deosebit însă, astăzi, fiinţa noastră şi inima fiecărui creştin bine­cre­dincios sunt cuprinse de o nespusă bucu­rie, de o pace interi­oară şi de mul­ţu­mire sufletească, când ne gândim la desăvârşirea şi la sfinţirea vieţii noas­tre, care au avut loc prin pogorârea Sfântului Duh-Mângâietorul şi sfinţitorul tuturor făpturilor (Ioan 14-16; 16, 7-13). Acelaşi Duh Sfânt, care s-a pogorât peste Sfinţii Apostoli (Fapte cap. 2), care i-a întărit şi i-a făcut „lumina lumii şi sarea pământului”; acelaşi Duh Sfânt, care a luminat lumea cu harul cunoştinţei de Dumnezeu, care a lucrat şi este prezent şi astăzi în Biserică şi lucrează prin sfintele Taine şi prin ierarhia harică – biseri­cească, la sfin­­­ţirea oamenilor, îl simţim şi în sufletele noas­tre prin da­ru­rile sale cele dum­ne­zeieşti şi sfinţitoare. (Ioan 20, 22-23).

Din cartea Sfântă (Biblia) şi din învăţătura Bisericii, noi ştim că strânsa legătură dintre Dumnezeu şi om, pe care a rupt-o păcatul neas­cul­tării, a putut fi restabilită numai prin jertfa cea sfântă a Mântuitorului Iisus Hristos, iar de atunci şi până astăzi noi vorbim şi ne apropiem de Dumnezeu prin Sfântul Său Duh, care ne mângâie şi ne întă­reşte în toate împrejurările vieţii din lumea de faţă. (Efes. 6, 13-18). Dra­gostea faţă de Dumnezeu şi semenii noştri, bucuria, pacea în lume, bună­tatea şi toate celelalte virtuţi, pe care le urmăresc oamenii în viaţa lor, sunt daruri ale Sfântului Duh, şi numai prin ele se poate desăvârşi mântui­­rea noas­­tră. În cinstea acestui mare eveniment din istoria creştinismului universal, Pogorârea Sfântului Duh şi întemeierea Bisericii creştine, avem orânduire din epoca primară, apostolică, ca ziua următoare Cinci­ze­cimii (a Rusaliilor) să fie închinată şi sărbătorită în Numele Prea Sfintei Treimi. Astăzi este, prin ur­ma­re, Săr­bătoarea Numelui lui Dumne­zeu, la care ne rugăm şi îl chemăm în ajutor, ori de câte ori rostim „Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh”. Fiecare creştin, care a fost botezat în Biserica cea una, sfântă, univer­sală şi apostolică şi a primit darurile Sfântului Duh, trebuie să se strădu­iască în toată viaţa sa să-l cunoască mai bine pe Dumnezeu, Cel în Trei­me lăudat, pentru a-l putea iubi şi adora după cuviinţă (Matei 28, 19).

Sfinţii Părinţi ai Bisericii, având în vedere însemnătatea cea mare a cunoaşterii lui Dumnezeu, Cel în Trei­me lăudat, fiind luminaţi de Duhul Sfânt, ne-au lăsat şi nouă învăţătura lor pentru a-l putea cunoaşte pe Dum­ne­zeu, după puterea minţii omeneşti, şi a-l putea iubi mai mult în toate împreju­ră­rile din viaţa noastră. Însuşi Dumnezeu când l-a creat pe om a revărsat în fiinţa lui mai multe calităţi sau însuşiri superioare, pentru a-l putea simţi şi înţelege, la nivelul său, pe Dumnezeu, pentru a se pu­tea mângâia şi a se desfăta de pre­zenţa Lui, pentru a se mira şi uimi de măreţia Lui, pentru a se strădui să se apropie cât mai mult de El, spre a fi fericit şi pentru a-l iubi după cuviinţă şi putere.

Biserica noastră, de la început şi până astăzi, potrivit descoperirilor fă­cute de Dumnezeu teologilor şi oa­me­nilor sfinţi, a învăţat şi învaţă că Dum­nezeul nostru este o singură fiinţă în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Aceste trei persoane dumnezeieşti alcă­tuiesc Sfânta Treime, taină de nepătruns de mintea omenească, care ne este nouă descoperită, parţial, prin descoperire dumnezeiască. Cele trei persoane dumnezeieşti nu le înţelegem ca pe nişte persoane omeneşti, ci în felul în care ne arată Mântuitorul Hristos în Evanghelia după Ioan: „Eu şi Tatăl Una suntem” (10, 30). Legătura Tatălui cu Fiul şi a Fiului cu Duhul Sfânt uneşte pe cei trei în unul sin­gur. Aceştia trei Una sunt, nu unul, aşa după cum vedem că spune Mân­tuitorul: „Eu şi Tatăl una sun­tem”. Făcând o compa­raţie foarte plăpândă şi relativă, prin analogie, am putea spune că aşa după cum dintr-o rădăcină de arbore cresc trei odrasle şi ele formează un singur pom cu rădăcina din care cresc, la fel şi în Sfânta Treime este un singur Dum­nezeu. Dumnezeu Tatăl este rădăcina în care au coexistat şi există din veşnicie şi cele două persoane, adică Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Sfântul Duh. Şi precum rădăcina acelui pom amintit formea­ză un singur lemn şi are aceeaşi fire, aşa şi cele trei persoane dumne­zeieşti sunt un singur Dumne­zeu, pentru că au o singură fire (fiinţă, natură). Această taină de nepă­truns cu mintea omului a fost des­coperită de Mântuitorul Iisus Hristos, cum ştim, de mai multe ori. Când Iisus a încheiat acti­vi­tatea Sa mesianică în lume, îna­inte de a se înălţa la ceruri, vedem că trimite pe apostolii Săi în lume ca să înveţe şi să boteze toate popoarele „În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19). Iar Sfântul Apostol Ioan ne vor­beşte de asemenea, foarte di­rect, despre Sfânta Treime, când spu­ne: „Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul (Fiul) şi Sfântul Duh, şi aceşti trei Una sunt” (1, Ioan 5, 7).

Prin aceste mărturii revelate în Sfin­tele scripturi şi prezente în învăţătura seculară a Bisericii, noi credem şi mărturisim monoteismul adevărat; credem şi mărturisim că Sfânta Treime este o singură Dum­ne­­zeire şi nu trei dumnezei aşa cum încercau să cugete ereticii şi necredincioşii din istoria îndepărtată şi contemporană a creşti­nismului.

Prin cuvintele Sfântului Apostol Pavel, adresate Corintenilor: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dra­gos­tea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtă­şirea Sfântului Duh să fie cu voi toţi” (2 Cor. 13, 13), avem o altă dovadă des­pre egalitatea persoane­lor Sfintei Treimi şi despre însuşirile pe care le au în parte Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Dar şi prin cei trei îngeri din Vechiul Testa­ment, care au mers la Avraam (Facere cap. 18), sau prin cuvintele „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, din vede­nia profetului Isaia (cap. 6, 2-3), noi trebuie să înţelegem pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, care se arătau într-o formă mai indirectă în Vechiul Testa­ment. Dar şi din tradiţia Bisericii avem încă nenumărate dovezi care ne vorbesc despre Dumnezeul nostru cel în treime închinat. Toate aceste mărturii vor să ne arate şi să ne înveţe că ori de câte ori rostim numele Tatălui, al Fiului şi al Sfân­tului Duh, noi trebuie să înţelegem şi să credem într-un singur Dumnezeu, fără de început şi fără de sfârşit; că Fiul şi Sfântul Duh sunt de o fiinţă şi din eternitate cu Tatăl, aşa după cum raza şi lumina sunt din soare, iar soarele este izvorul razei şi al luminii şi împreună formează o singură unitate. Prin rază ni se dă lumina şi ea este aceea care ne luminează şi din care ne împărtăşim (de viaţă), după cum ne învaţă Sfântul Ioan Damaschin (Dog­matica 54). Speranţa creştină, iubirea de aproape, bucuria şi toate celelalte daruri ale Sfântului Duh (Gal. Cap. 5, 22-23) ni se împărtăşesc tuturor, şi ele lucrează în viaţa noastră prin credinţa cea adevărată în Sfânta Treime, prin rugăciunile Maicii Dom­nului şi prin tainele Bisericii.

Să ne amintim cu drag că la Mâ­năs­tirea Cozia este astăzi marea Sărbătoare a Hramului, pe care o prăznuim în fiecare an la Sfânta Trei­me, cu imnuri pline de bucurie, înălţând rugăciuni de laudă, de cerere şi de mulţumire Sfintei Treimi, în nume­le căreia este închinată această istorică, voievodală şi prea vestită aşezare monastică.

Mânăstirea Cozia este prima aşezare călugărească de pe Valea Ol­tului, întemeiată de Mircea cel Bă­trân, marele Voievod al Ţării Româ­neşti, pe la anul 1386-1388. Pe locul unde este aşezată acum masa Sfântului Altar a acestei biserici, tradiţia ne spune că înţeleptul Voievod Mircea, fiind fră­mântat de ameninţările hoardelor tur­ceşti, care urmăreau să subjuge şi Ţara Româ­nească, a adormit fiind tulburat şi obosit. În acest timp i s-a descoperit în vis Sfânta Treime, în chipul celor trei îngeri care au mers oarecând la Avraam, în Ţara Sfântă. În acest vis i s-a spus lui Mircea că va ieşi victo­rios asupra acelor uneltitori străini de credinţa şi de neamul său. În amin­tirea acestei descoperiri minunate, pe care Domnul Ţării Româneşti a avut-o pe locul unde dăinuieşte de 626 de ani vestita mănăstire (închi­nată Sfintei Treimi), moşii şi strămoşii noştri s-au închi­nat cu smerenie, cerând ajutorul Dom­nului în vremuri de restrişte şi L-au binecuvântat pe Dumnezeu ori de câte ori au simţit în sufletele lor revărsate darurile Sfân­tului Duh.

Să ne închinăm şi noi, cu cre­din­ţă, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimei celei de o fiinţă şi nedes­părţită.