Medicina şi primele farmacii ale vechiului Râmnic (1)

Oamenii, din cele mai vechi timpuri, au făcut legătura diferitelor îmbolnăviri cu respectarea prescripţiilor religioase. Toate bolile sunt legate de religie, boala fiind o pedeapsă iar vindecarea e dato­rită îndatoririlor religioase. Medicina popu­lară românească deţine totalitatea cunoştinţelor empirice precum şi a credinţelor deşarte asupra bolilor, cauzelor şi vindecării lor.

În medicina populară românească, se găsesc multe elemente de medicină tracică, sarmatică, greco-romană, slavă precum şi elemente popularizate din medicina tuturor epocilor.

Trebuie recunoscut că, în medicina populară, se află destule elemente tera­peutice de reală valoare. La români, ca şi la alte popoare, mai demult, când încă nu se ştia nimic despre doctor şi medi­ca­mente, fiecare îşi căuta leacul singur, folosindu-se de cunoştinţele transmise şi moştenite din moşi-strămoşi.

Erau şi cazuri, când se apela la vraci, babărese ori la cei cu mai multă experienţă de viaţă şi de boli. De obicei, se foloseau masajele, ceaiurile, cata­plas­mele, se întrebuinţau diferite ierburi de leac, buruieni, cunoscute numai de ei. Cu siguranţă că folosirea plantelor în lecuirea unor boli le făceau încă geţii sau traco-dacii. Informaţii precise le avem din cartea Materia medicală a lui Pedanios Dioscoride, care descrie multe plante pe care le mai foloseşte, încă şi azi, poporul în zonele rurale şi care poartă denumiri geto-dacice.

De altfel,despre cunoştinţele medi­ca­le geto-traco-dacice, medicul şi bota­nis­tul grec Pedanios Dioscoride, din Ana­zabra (sec.I), în lucrarea sa face o interesantă sinteză a cunoştinţelor medico-farmaceutice şi botanice, tra­tea­ză circa 704 plante pe care, în cea mai mare parte, le descrie. Interesant este faptul că menţionează, dintre ele, 40 denumiri dacice de plante (Dicţionar chronologic al ştiinţei şi tehnicii univer­sale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p.298).
În afară de medicina călugărească dăinuia şi medicina empirică a poporului. E a fost şi pentru medicina mănăstirilor un izvor nesecat de cunoştinţe practice, vindecătoare, una din rădăcinile prin­ci­pale pentru medicina călugărească, desfăşurată în bolniţele bisericeşti.

Din multitudinea de documente cu referire la bolniţe reiese că, pe lângă, sluj­bele religioase, aici, se administrau di­ferite unguente, ceaiuri preparate de că­lu­gării cunoscători în medicina terapeutică.

În lucrarea Medicina şi farmacia în trecutul românesc, vol. III, Ed. 1938, p.57, a lui P.G. Samarian aflăm că până la sfârşitul secolului XVII, bolniţa a fost spitalul, specific românesc. Aici, erau tra­taţi nu numai clerici, ci toţi cei nevolnici, bătrâni, văduve, bogaţi, săraci”. Bolniţele erau mici biserici, împrejurul cărora, se afla un rând de chilii în care se tratau călugării bolnavi. Mai târziu, au început să se trateze şi oamenii foarte săraci fără nici un fel de ajutor de la nimeni.
CONTINUARE…