Luni este ziua Constantin Mateescu la Consiliul Judeţean


• legislativul vâlcean s-a decis să-i acorde cetăţenia de onoare scriitorului

La o lună până la pragul de 85 de ani, prozatorul şi eseistul Constantin Mateescu va deveni cetăţean de onoare al Vâlcii. Născut la 31 ianuarie 1929, Râmnicu Vâlcea, fiul Olimpiei (născută Georgescu) şi al lui Iulian Mateescu, ofiţer, a frecventat Şcoala „Take Ionescu” şi Liceul „Alexandru Lahovary” între 1939-1947. Din 1947, student la Facultatea de Medicină din Bucureşti, dar după un an, restanţier la anatomie, este transferat din oficiu la Cluj. În 1949, din motive legate de sănătate, renunţă la studiile de medicină, înscriindu-se la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, pe care o va absolvi în 1953. Lucrează în paralel ca referent ştiinţific la Institutul de Istorie şi Filosofie al Academiei Române (1950-1952), iar, după licenţă, va fi redactor la Institutul Român pentru Relaţiile Culturale cu Străinătatea (1954-1958). Din 1959, funcţionează ca profesor la Şcoala Generală din comuna Nucet (judeţul Dâmboviţa), iar între 1961 şi 1987 la Liceul Economic „Dumitru Motoc” din Bucureşti, unde, în anii ’70, coordonează şi apariţia revistei şcolare „Aurora”.

După câteva reportaje ocazionale în publicaţia „Industria alimentară” (1955), debutează cu proză la „Flacăra” (1965), iar prima carte, culegerea de schiţe şi povestiri „Rochia cu anemone”, îi apare în 1966. Colaborează sporadic la „Gazeta literară”, „Luceafărul”, „Tribuna”, „Clopotul” (Botoşani), „La Roumanie d’aujourd’hui”, „Ramuri”, „România literară”, „Amfiteatru”, „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»”, „Jurnalul literar”, „Viaţa românească”, „Manuscriptum”, precum şi la reviste străine: „Innostrannaia literatura” (Moscova), „Indian Literature” (New Delhi). Din 1969, devine colaborator permanent al ziarului „Orizont” din Râmnicu Vâlcea, o parte a cronicilor literare semnate aici fiind adunate în Memorial de lectură (1972). După 1989, devine condei permanent şi reper constant în publicaţiile vâlcene „Curierul de Vâlcea” şi „Informaţia zilei”. Prezent în antologiile de proză scurtă „Clopote de argint” (1974) şi „Înălţimile se cuceresc” (1975), Mateescu este nominalizat ca autor de literatură pentru copii şi tineret în Internationale Jugend-Bibliothek (München). Ataşat până la devoţiune spaţiului în care a văzut lumina zilei îi dedică atât scrieri de ficţiune, cât şi lucrări de evocare documentară – „Memoria Râmnicului” (1979), „Râmnicul de odinioară” (1993), „Râmnicul, Râmnicul…” (1994), „Cartea Râmnicului” (1999), „Râmnicul uitat” (2003). Călătoreşte în R.D. Germană, URSS şi India (invitat de Gheorghe Anca în 1983, la Universitatea din Calcutta, unde conferenţiază despre Eminescu).

Prezent an de an în librării cu cel puţin o carte, Mateescu este autorul unei proze de o mare consistenţă tematică şi expresivă. Continuitatea organică a formelor epice pe care le-a cultivat (schiţa, povestirea, nuvela, romanul), de la „Rochia cu anemone” până la memorialistica romanescă din „Cuibul de barză” (2003), denotă existenţa unei viziuni edificate progresiv şi armonios, la un nivel valoric insuficient observat de critică, cel puţin pentru primele cărţi. Deşi nu i s-a ignorat originalitatea, în timp consemnările critice lasă impresia unor lecturi doar condescendente, amabile. Fapt semnificativ, comentarii aplicate, substanţiale şi nuanţate vin din partea unui coleg de breaslă, prozatorul Sorin Titel, observator atent al metamorfozelor parcurse de proza lui Mateescu în anii ’70-’80. Dacă în câteva culegeri – „Auroaica” (1967), „Minciuna” (1967), „Umbrele timpului” (1969), „Fumul bunicului” (1971) –  preferinţa pentru formele scurte ale prozei este evidentă, îndeosebi sub „specia sentimentală a povestirii-evocare” (Nicolae Balotă), în „Zborul de probă” (1968), „Noaptea şi ziua” (1970), „Walhalla” (1973) şi „O partidă de bile” (1973) ori în „Fantezie pentru trompetă solo” (1976) Mateescu îşi arată disponibilitatea pentru construcţia amplă, tinzând spre dimensiunea romanului. Specia în care se exprimă deplin este naraţiunea amplă, atent şi fin articulată, ca în „Walhalla”, macro-nuvelă sau microroman, proză emblematică tematic, stilistic şi ca tipologie. Înclinaţia individualizantă este, cum s-a observat, aceea spre „fructificarea virtualităţilor «analitice» ale povestirii” (Nicolae Creţu). Procedeul predilect rămâne suprapunerea / interferenţa perspectivelor temporale, jocul de optică între momentul evocat şi cel al evocării, din tratarea contrapunctică rezultând o proză ce „interpretează oarecum «muzical» stări de conştiinţă subtile, momente sufleteşti gingaşe” (Dumitru Micu), cu frecvente inflexiuni lirice şi imixtiuni ale fantasticului. „Prozator al oraşului” (Eugen Negrici), autorul cultivă – într-un text care mizează pe notaţie şi pe atmosferă, dar nu ignoră nici perspectiva analitică, nici dicţiunea poematică, nici realismul reprezentării – „farmecul vetust” al unui trecut circumscris lumii vâlcene şi bucureştene interbelice. O însemnare a diaristului („atmosfera «retro» mă fascinează”) şi romanul „Autoportret cu bască” (1981) sunt edificatoare în acest sens. Aici protagonistul, bătrânul pictor Şerban Milescu, „pare că vine din alt secol, uitat de oameni şi uitat de multă vreme în legendă”. Întâlnirile lui cu naratorul instituie de fiecare dată un dialog, al lumilor şi al timpurilor, în imagini suprapuse: cea din prezentul evocării, cu „maestrul” tot mai bătrân, şi cea cristalizată din mozaicul amintirilor / confesiunilor înregistrate şi comentate de narator. Ca majoritatea personajelor lui Mateescu, Şerban Milescu este o fire delicată, confiscată de câte un moment paradisiac din trecut, de obicei din adolescenţă sau tinereţe. În fond, romanul pune în ecuaţie incompatibilitatea dintre două lumi, opuse prin valorile pe care se întemeiază. Evaziunea în trecut a personajului transcrie modul prozatorului însuşi de a se situa faţă de prezent, de a-şi apăra libertatea de creaţie, de a se sustrage tiparului oficial din anii ’70-’80. „Investigarea în amintiri”, „resuscitarea” clipelor „aburite de uitare”, tematica retro sunt soluţii de poziţionare polemică şi de reprezentare a viziunii scriitorului despre efectul devastator al unei istorii brutale asupra fragilei fiinţe umane. Implicit, proza lui Mateescu îşi vădeşte frecvent dimensiunea autobiografică, abordată direct în „Cuibul de barză”, „roman memorialistic”, în care reconstituirea propriei vieţi interferează atât universul scrierilor de ficţiune, cât şi cronica subiectivă a anilor 1966-1989, transpusă anterior în paginile a cinci tomuri de „Jurnal” (1997-2001). Diaristul consemnează momente ale scrisului, demersuri editoriale, impactul cu cenzura, secvenţe din intimitatea familiei, reflecţii asupra oamenilor, climatului literar şi asupra propriei opere. Fără să fie o agendă strictă de laborator scriitoricesc, „Jurnalul” confirmă înclinaţia către retrospecţie. Mateescu alege calea unei mărturii care contează, ca document personal, în reconstituirea unei epoci frământate. Între cele mai recente referinţe literare, „M-am însurat cu o comunistă”, 330 de pagini în zece povestiri inedite nu poate trece neobservat . Acţiunea a şase dintre ele se petrece în anii regimului comunist, acţiunea altor trei se desfăşoară în epoca postdecembristă, iar a ultimei începe în perioada interbelică şi se termină în cea de după anul 1989. Opt dintre povestiri sunt scrise la persoana I-a singular, povestitor fiind chiar eroul principal, exceptând una dintre acestea, în care naratorul este fiul eroului principal. Cu o excepţie, locul acţiunii povestirilor este Bucureştiul. Eroii povestirilor din vremea comunismului sunt tineri, de diverse profesii (profesor, student la Filologie, femeie de serviciu în casele nomenclaturiştilor, student la Filozofie, funcţionar cultural, muzicant trompetist), care, fără să îşi dea seama cum, pentru că, practic, nu ar fi existat motive, ajung în vizorul Securităţii şi trăiesc teama difuză că sunt urmăriţi şi că oricând pot fi pedepsiţi. Trei dintre eroi nu mai rezistă presiunii psihologice şi aleg ca soluţie fuga din mediul lor, în speranţa că li se va pierde urma în anonimat. Cel însurat cu o comunistă (fiica unui ilegalist, cadru universitar care preda materialismul istoric) a fugit chiar în străinătate, dar nu a avut şansa de a scăpa de mâna „recuperatoare” a Securităţii nici în Paris. Două dintre povestirile postdecembriste, „Ramona-vals” şi „Enigma Soniei”, au ca eroi doi „foşti”: un fost securist, pensionar ramolit, cu copiii stabiliţi în Occident, şi un fost diplomat, bătrân şi senil. Autorul îi prezintă fără să îi caricaturizeze, înfăţişând drama lor ca epave umane la senectute, urmărite de „păcatele tinereţii”. A treia povestire din aceasta epocă, „Five o’clock”, este o satiră la adresa neoburgheziei, nu tocmai străină de fosta Securitate. Interesante sunt finalurile povestirilor, surprinzătoare, cu o doză de suspans. De o factură aparte este ultima povestire din carte, „Orient-Expres”, cea mai scurtă din volum, fiind o proză foarte poetică şi arată ce putea însemna în fantezia unui copil de ţăran celebrul tren de lux care trecea fără oprire prin gară din satul său.