Lumea cu douăsprezece luni
Cartea de poezie „anul din luna săptămânii de ieri”, sub semnătura lui Ioan Radu Văcărescu, a văzut lumina tiparului în 2012, la prestigioasa editură Tipo Moldova din Iaşi (director, Aurel Ștefanachi, poet, prozator și publicist), în colecţia OPERA OMNIA – poezie contemporană. Ioan Radu Văcărescu, poetul cu chipul unui Socrate modern, precizează în nota de la începutul volumului că a pus poemele la grămadă, pe lunile anului, „din cauza unui cuvânt, a unei propoziţii, a unei idei sau boarea de vânt a unei amintiri”, rezultând astfel o carte cu douăsprezece capitole, fiecare purtând denumirea uneia dintre luni, în ordinea lor firească, începând cu ianuarie.
După cum însuşi autorul o declară, „fiecare poem al cărţii poate fi o lume, sau măcar o parte, mai mare sau infinitezimală, a acesteia, şi tot el afirmă că lumea aceasta poate include familia, animalele dragi, casa, grădina şi strada natală, prietenii, Sibiul, locurile unde mă simt bine, la munte sau în Bărăganul bănulescian”, considerând, în ceea ce mă priveşte, că Sibiul, oraşul său natal, constituie un fel de axis mundi al întregii economii a cărţii.
Constatarea aceasta e confirmată chiar de poemul de început al ciclului Ianuarie, intitulat Rătăcesc pe străzile pustii ale Sibiului, ce se constituie într-o contemplare meditativă în miez de iarnă a oraşului negrăit de frumos, ce pare banal în timpul unei plimbări nocturne, dar banalitatea nu exclude acea stare de graţie cu efectul ei binecunoscut asupra poeţilor, anume scrierea unor poezii de mare încărcătură emoţională: rătăcesc pe străzi după sărbători/ când oraşul e golit de oameni şi încărcat/ de amintirea paşilor care i-au dospit caldarâmul/ cu aura marilor utopii/ atunci e negrăit de frumos/ scufundat până la glezne/ în troiene de gheaţă transparentă/ ca lumina de miere a ochilor ei de demult/ umbriţi doar de fragede melancolii.
Pe acelaşi plan contemplativ al oraşului de suflet se situează poemul Privind: Privind conturul zvelt exilat/ pe străzile întortocheate fără nume/ cu case şi ferestre ferecate/ în umbră de acoperişuri baroce vălurind/ ca o mare de lut cărămiziu/ învăluite în rotocoale de praf/ în ploi vineţii/ cu pieţe ce se deschid în memorie ca paginile/ unui album cu ilustraţii vechi şi apoi se opresc/ brusc la marginea unui pod antologic suspendat/ peste un petic de cer exilat pe pământ.
Lumea poetului, compusă din elementele la care m-am referit maiînainte, din reală devine o deziluzie, o lume încarcerată, plină de privaţiuni, din care doar un Exil te mai poate salva: astăzi s-a întors anotimpul/ în care ar fi trebuit iarăşi să intrăm/ prin portalul de lumină dinspre centru spre subarini/ la o întâlnire de taină şi melancolie/ am rămas prea puţini încât să ocupăm toate locurile/ din jurul statuii lui eminescu/ prea puţini pentru a bea tot vinul adunat/ vadră după vadră în toţi aceşti ani putrezi/ blândă privirea ne-ar fi fost/ aprigă cuvântarea şi cântarea/ mângâind coame de lei tineri/ asmuţind ciobăneşti mioritici contra destinului potrivnic/ amintind pe fiecare dintre cei exilaţi/ departe într-o europă tristă/ într-o ţară sau alta/ astăzi toate orologiile oraşului imperial/ s-au prăbuşit în infern.
Poemele de dragoste dau cărţii un contur liric de o frumuseţe aparte, iubirea, cu toate meandrele ei, fiind materializată în adevărate bijuterii literare, poezia Ferestre deschise (parcă o transfigurare a poemului În luna lui Marte scris de Nichita Stănescu), fiind un exemplu mai mult decât grăitor în acest sens: Părul ţi-era ud de lumină/ stăteam în camera scundă/ în faţa ferestrelor deschise spre cartierul baroc/ priveam liniştea aşternută pe zidurile de var/ respiram odată cu fiinţa oraşului imperial/ exilaţi sub acoperişurile de ţiglă cărămizie/ valuri purpurii cu ochii neliniştitori/ unde uguiau mii de porumbei/ perdeaua albastră de prusia a cerului s-a vălurit/ spre o seară tremurată de o boare de vânt din senin/ peste noi prin ferestre deschise/ încărcată cu miresme de liliac/ dimineaţa a venit dinspre nord/ primele noastre cuvinte au strălucit/ ca stropi de mirare/ părul ţi-era ud de lumină/ te-am numit femeia cu tălpile de sare.
Stilul înalt, clasic, la care apelează din când în când, îi oferă poetului prilejul să jongleze cu măiestrie nedisimulată cu literele şi cuvintele, oferind cititorului o punte de suflet către tainele poeziei care te atrqage prin muzicalitate și armonie: S-au dus codanele cu sânii tari/ Ce m-au iubit numai o vară/ N-aveam ce să le dau în schimb/ Decât un cuib în lanul de secară…S-au dus femeile cu mreaja creaţă/ Ce m-au iubit o primăvară/ N-aveam cu ce să le descânt/ Decât cu ploaia caldă de afară (Anotimpuri).
Subscriu la aprecierea lui Paul Aretzu că „Lirismul lui Ioan Radu Văcărescu se revarsă în valuri/ voaluri de imagini, evaziv, nestructurat, volatil, ilustrând o stare contemplativă, melancolică şi libertăţile unei fantezii baroce”. Un argument sugestiv în acest sens îl constituie poemul Noiembrie, apărut în revista Euphorion din 11-12 noiembrie-decembrie 2012: trage obloanele bolţii luminate, doamne, acum,/ în clipa focului fraged al arţarilor de aur,/ în clipa de suflet bântuind pe coclaur,/ presară ferestrele cerului, doamne, cu scrum./ trage perdelele peste crâng, doamne, îndată,/ în clipa fulgerelor calme ale mestecenilor de-argint,/ în clipa când jarul toamne-i alint,/ închide porţile amurgului, doamne, cu lacrimi de tată./ trage draperiile noiembrice, doamne, grele,/ în clipa miezului frânt al gorunilor de piatră,/ în clipa când jarul e coclaur pe vatră,/ închide-mi, doamne, ochii, cu tăciuni de pe stele./ să nu vezi cum ard, doamne, vâlvătaie de seu,/ pădurile primare ale bietului suflet al meu.
Fii binevenit, cititorule, în lumea cu douăsprezece luni a poetului Ioan Radu Văcărescu, o lume a poeziei fără cusur, sinceră şi caldă ca lacrimile cerului în creştetul verii.