Legendele Cremenarilor


Cu sute de ani în urmă în Cremenari era o pădure de stejari si de fagi numită Moştenire în care moştenii tăiau arborii, îşi făceau Poieni şi cultivau cele necesare traiului. În Poienile defri­şate din pădure a apărut Satul Cremenari. Fiecare Poiană a primit numele primului proprietar.
 

Poiana Mătuşii

• povestită de Gheorghe Bălăşoiu

De mult, pe când năvăleau tătarii sau turcii, pe când oamenii se băjeneau în păduri, în locuri unde nu ajungeau năvălitorii, în bordeie, o bătrână rămasă fără familie, le-a spus celor ce se întorceau în sat :

– Eu rămân aici, nu mai merg, aici am tot ce am în sat, un bordei, un coperiş, mi-e de-ajuns, până mă va chema Ăl de sus la el.

– Bine, dar cu ce trăieşti, n-ai de niciunele, ce mănânci, cu ce te înveleşti, n-ai pe nimeni să-ţi dea o mână de ajutor la nevoie

– Da’ păsările cu ce trăiesc, pădu­rea e plină de verdeţuri, de bureţi, de ciuperci, de mure, de fragi şi căpşuni, de mere şi pere pădureţe, la nevoie mănânc lighioane de astea mici, care zboară, ca păsările. Am norocul să am pârăul ăsta cu izvor, am apă proaspătă, la doi paşi.

N-au avut ce să-i facă, n-o puteau lua cu de-a sila, aşa că au plecat şi au lăsat-o rugându-se la Domnul pentru ea. După o vreme s-au gândit doi vecini să meargă în pădure, să vadă ce mai face Mătuşa. Au găsit-o liniştită, tre­băluia ceva pe lângă bordei. Strânsese din pădure ciuperci, verdeţuri bune de mâncat, le cunoştea, pere si mere pă­du­reţe, ce mai, avea de toate, nu răbda.

– Numai carne îţi lipseşte, ar fi bune şi câteva ouă şi o capră să ai şi lapte.

– Deocamdată am ţinut post de Sânpetru, da o mă gândesc, o să gă­sesc eu ceva, e plină pădurea de gân­gănii..

Au povestit oamenii în sat ce au văzut şi s-au gândit cum o pot ajuta pe Mătuşe, au pus mână de la mână şi i-au cumpărat o capră, două oi, câteva găini şi blide pentru prijonit ce avea şi ea pe acolo, i-au dus un amnar, iască şi cremene ca să facă foc şi multe alte nimicuri necesare la casa unui om. Unul mai priceput s-a dus în poiană şi i-a făcut o căsuţă, o coliba, cum i-a zis Mătuşa. I-au dus şi de mâncare, mălai, sare, tot ce s-au gândit că are nevoie. Onel, meşterul care i-a făcut coliba i-a dus şi un câine, ca să nu fie singură.

– E bun maică, sperie dihăniile şi păzeşte casa şi animalele, i-a mulţumit Mătuşa.

Câinele, botezat de Mătuşe Onel, după numele celui care l-a adus, a trăit acolo în pădure ani mulţi şi se spune că ar fi izgonit şi un lup care venise după carne de oaie.

Dar asta e altă poveste a pădurii, cu o bătrână curajoasă, un cerb şi un lup chior. O pute-i citi în cartea „Cerbul Acteon” scrisă de un fiu al Cremenarilor.

Locul numit Poiana Mătuşii poate fi vizitat de curioşi. Se află undeva, între Poiana Ogoarelor şi Valea Ruzii.

Şi pentru ca legenda să fie mai interesantă, am să spun şi ce zicea Oane al lui Joiţa, locţiitorul de Nebun al Regelui la Cremenari.

– Eeee, mai lăsaţi-mă cu baba voastră, mama mare zicea că a fost gazdă de hoţi.