Legendele Cremenarilor


nicolae-raduCu sute de ani în urmă în Cremenari era o pădure de stejari si de fagi numită Moştenire în care moştenii tăiau arborii, îşi făceau Poieni şi cultivau cele necesare traiului. În Poienile defrişate din pădure a apărut Satul Cremenari. Fiecare Poiană a primit numele primului proprietar.
 

Poiana lui Bolindeţ

Între Satul Cremenari şi Pădurea Pleşii, pe malul stâng al pârăului cunoscut sub numele de Valea Popii, se află Dealul Bolindeţului şi Poiana cu acelaşi nume. Numele vine, fără îndoială, de la primul moştean care a tăiat stejarii ca să-si facă ogor şi livadă pe vremea când pădurea se numea Moştenire, adică proprietatea moştenilor.

Poiana lui Bolindeţ impune printr-un misterios îndemn de meditaţie şi ascultare, asemănător celui din faţa unui altar. Fără să ştii cum şi de ce, înţelegi că aici s-au petrecut fapte reţinute de memoria locului, care trebuie respectate. Din Pădure, din Satul de peste Valea Popii, din cimitirul abandonat de vis-a-vis, te simţi privit de ochii nevăzuţi ai duhurilor eterice, corpuri spirituale ale moştenilor dispăruţi, pregătite să povestească întâmplări la care au fost martori. Ultimii martori oculari, Tufanu Trăznit şi Părul Motrun au fost sacrificaţi pentru sobele şcolilor, de parcă n-ar fi fost pădurea plină de lemne.

În absenţa urmaşilor lui Moş Bolindeţ, plecaţi să se procopsească pe alte meleaguri, laşi amintirea să spună ce a ţinut minte din poveştile celor bătrâni şi imaginaţia să completeze ce s-a uitat. Dar să auzim ce spuneau bătrânii.

Tufanu’ Trăznit era un stejar bătrân, păstrat, după tăieri succesive ale pădurii, din motive necunoscute. Un bătrân ştirb şi peltic a spus odată cu voce şoptită că acolo s-ar afla o comoară îngropată de haiduci. Comoara era însă blestemată şi nimeni n-a avut curajul să o caute. Şi, apoi, tot satul ştia că nu e bine să te duci la Tufanul Trăznit pentru că acolo cădeau multe trăznete care au ucis oameni şi animale. Frica este paznic bun.

Al doilea martor, Părul Motrun era ocrotit de un Duh bun, nu înfricoşa pe nimeni şi plătea cu cele mai gustoase pere pe cei ce se căţărau în el.

O poveste despre Poiana lui Bolindeţ şi despre Tufanu’ Trăznit am auzit-o de la Neica Gheorghe. Am completat ce n-a spus cu imaginaţia într-o povestire încredinţată tiparului. Ca să nu obosim un cititor modern, dezobişnuit cu cititul, vom prezenta o variantă micşorată.

– Sufletele nu mor, spunea Neica Gheorghe Bălăşoiu, fost pădurar şi mai ales filozof la Cremenari. Nepoate, ai fost odată Cerb, un Cerb ca Acteon, trăitor prin pădurile satului Cremenari. Acteon a fost şi el, înainte de a fi cerb, un bărbat frumos, un fiu de Zeu, a greşit când apropiindu-se de lacul unde se îmbăia Diana de la Cremenari, a văzut-o dezbrăcată. E mare păcatul să vezi un zeu sau zeiţă fără veşminte. Pe Acteon din Pădurea Pleşii zeiţa l-a blestemat să-l mănânce un lup. Povestea e lungă, nu vreau să te obosesc, o scurtez. La prima întâlnire cu lupul, Cerbul Acteon a fost apărat şi salvat de Mătuşa din Poiana Mătuşii. Din lupta ce s-a dat acolo lupul s-a ales cu un ochi scurs din orbită şi cu o mare dorinţă de răzbunare, pentru că trebuia să împlinească destinul, blestemul Dianei. Lupta din urmă s-a dat în Poiana Bolindeţului, sub Tufanul trăznit şi s-a terminat cu trecerea în nefiinţă a celor doi combatanţi.

Se spune că a doua zi când copiii satului care păşteau oile în Dealul Bolindeţului s-a speriat îngrozitor când a au găsit, lângă Tufanu Trăznit un lup şi un cerb morţi, unul lângă altul, lupul cu singurul ochi rămas după prima luptă, scurs în propria lui gură, iar Cerbul Acteon cu beregata spartă.

– Da p-ăştia când i-a trăznit Dumnezeu, maică, s-a minunat o bătrână venită să vadă minunea, că p-aici n-a mai plouat şi n-a fulgerat de luni de zile..

– Când vrea El trăzneşte şi din senin, i-a răspuns înţeleptul Neacşu, al lu’ Ghiţă al Popii.

Notă. Cei ce vor să cunoască mai bine povestea le recomandă să citească o carte scrisă de un fiu al Satului Cremenari: „Cerbul Acteon”.

Nicolae RADU

Bourg en Bress, France