Legendele Cremenarilor

Cu sute de ani în urmă în Cremenari era o pădure de stejari şi de fagi numită Moştenire în care moştenii tăiau arborii, îşi făceau Poieni şi cultivau cele necesare traiului. În Poienile defrişate din pădure a apărut Satul Cremenari. Fiecare Poiană a primit numele primului proprietar.

Poiana Ogoarelor.

La hotarul dintre satele Cremenari şi Stoiceni, se află, în mijlocul pădurii, un platou întins pe zeci de hectare, despădurit, cunoscut sub numele de Poiana Ogoarelor.

Bătrânii povesteau că pe vremuri moştenii din Cremenari găseau acolo un loc de ascunziş când erau călcaţi de turci, tătari sau alte seminţii venite să jefuiască şi să ucidă, pădurea deasă de stejari fiind loc ideal de refugiu şi adăpost. O călătorie până la Poiana Ogoarelor este un bun prilej de evocare a trecutului.

Mai întâi, ca să ajungi la Cremenari trebuie să înfrunţi un suiş, un drum de coastă, pentru că din orice parte ai veni eşti nevoit să urci. Efortul îţi este răsplătit de frumuseţea priveliştii ce se oferă ochilor, un platou înclinat spre albia Oltului, semănat cu arbori şi case împrejmuite de curţi. Câteva văi blânde împart satul în cătune bine hotărnicite. Cei ce au citit Purgatoriul poetului Dante Alighieri vor fi surprinşi de asemănarea tărâmului de purificare dantesc, o pantă înclinată, cu satul Cremenari şi îl vor înţelege pe Nicolae Iorga care, în 1931, când a venit special să vadă Biserica şi oamenii din Cremenari, a exclamat uimit: „Poate unul dintre cele mai frumoase locuri din ţară”.

Deasupra Satului se află Pădurea Pleşii ultima fâşie sudică a pădurii de stejar ce înnobilează dealurile subcarpatice muntene. Dacă, îndemnat de curiozitate şi dorinţa de aventură, continui urcuşul pe Valea Popii, te vei întâlni cu locuri unde s-a scris istorie. Cu pas domol ajungi la poieniţa de la Fugari, un nume sugestiv, laşi în dreapta Zăcătorile şi cele trei lacuri unde pe vremuri se aflau instalaţii de prelucrare a aurului scos din Valea Popii, urci un deal scurt dar pieptiş, şi ajungi în locul cel mai apropiat de cer al satului Cremenari : Poiana Ogoarelor.

Uitate, părăsite, ca multe alte locuri unde au trăit strămoşii, Ogoarele te întâmpină cu măreţia lor înscrisă în istorie de numeroşii străbuni care au trăit, iubit şi rezistat aici în vremuri de restrişte, ca să păstreze moştenirea lăsată de înaintaşi, această bijuterie a pădurii cu care multe aşezări omeneşti s-ar mândri.

Pentru că e un adevărat miracol să găseşti într-o pădure, străbătută de numeroase văi şi pâraie, un tăpşan neted de câteva zeci de Hectare, ce scrutează din inima pădurii depărtările greu de pătruns ale cerului împodobit cu stele, un loc luminat din când în când de o lună plină, stăpâna necontestată a locurilor nemailocuite de oameni.

Ogoarele au fost locul de vieţuire şi rezistenţă al moştenilor din Cremenari, care, obligaţi să trăiască în pădure au tăiat tufanii în mijlocul pădurii, acolo unde pământul era fără denivelări, tocmai bun pentru agricultură? Ei au numit acest mare luminiş din mijlocul pădurii, potrivit pentru livezi şi culturi de cereale Poiana Ogoarelor, o poiană înrudită cu cerul, prima vatră de vieţuire a strămoşilor.

Să reconstituim din poveştile bătrânilor o legendă rămasă din istoria Ogoarelor.

Cu sute de ani în urmă, după ce urmaşi dacilor au coborât din munţi şi au ajuns pe dealurile şi câmpiile Valahiei, drumul de la Piteşti spre Râmnicul Vâlcea, Târgul Jiu şi Sibiu cobora pe Valea Topologului, urca prin pădure şi trecea Dealul Ungureanului pe la Poiana Ogoarelor, ca să ajungă la Vadul Cremenarilor şi să treacă Oltul cu podul plutitor. Suişul de la Stoiceni la Ogoare se făcea cu ajutorul unor atelaje speciale tractate de una sau mai multe perechi de boi înjugaţi şi ataşaţi la carele grele încărcate cu mărfuri.

Un hangiu priceput la afaceri a aşezat hanul în Poiana Ogoarelor şi l-a dotat cu atelaje, fără de care carele nu puteau să urce dealul. Hanul a primit numele potrivit scopului pentru care a fost construit: „Hanul La Tragă” Timpul a dovedit că hangiul a avut o idee bună, numărul carelor ce urcau Dealul Ungureanului a crescut şi cu el şi câştigul hangiului. Mirosul de bani a atras mulţi amatori de câştig din satele apropiate printre care şi fete dornice să fericească o noapte un negustor cu multe pungi pline. Dintre ele si-a ales hangiul nevastă pe cea mai ochioasă, o olteancă isteaţă de la Măgura Mihăieştilor.

Hanul, celebru deja prin serviciile oferite, a devenit, datorită iscusinţei hangiului, dar mai ales talentelor de patroană ale hangiţei, o adevărată atracţie pentru negustorii de mărfuri. Frumoasa olteancă, harnică, pricepută la vorbe şi nu numai, a făcut ordinea la Han, a păstrat numai fetele alese de ea şi le-a spus: „ – Aici aveţi o pâine de mâncat, dar patroana sunt eu. Cine nu ascultă de mine pleacă. Vă îmbrac pe toate frumos, vă dau voie să primiţi dreptul vostru la mese, dar clienţii care vor pat încălzit cu trup vor trece pe la mine şi vor plăti o taxă la han. Voi face aşa ca să aibă fiecare partea ei, să nu vă certaţi. Nu mă ating de ceea ce este al vostru, vă înţelegeţi cu omul, asta va fi leafa voastră. Veţi mânca la Han fără să plătiţi. Când timpul e rău şi nu vom avea clienţi vă dau liber să plecaţi unde doriţi.

Afacerea mergea strună, toată lumea era mulţumită, dar aşa cum se ştie, unde e loc de mai bine se bagă şi dracu, găseşte el veriga slabă. Prosper, încrezător, Hangiul i-a dat nevestei frâul hanului, păstrând pentru el un rol decorativ de patron. Liber de alte obligaţii, se alătură unor clienţi cu care cinstea o bardacă de vin de la Valea Ursului. Şi cum vinul desleagă limba se lăuda cu Hanul lui, aducător de noroc şi parale.

– Să nu mă întrebaţi câte parale am, nu le mai ştiu numărul, oricum, multe, numai nevastă-mea mai ştie, că ea păstrează banii.

Vorbe păguboase, trecute din gură în gură şi ajunse, nu se putea altfel, la unii care tânjeau după bani nemunciţi. Intr-o noapte mohorâtă de toamnă, când Hanul era pustiu, plouase câteva zile la rând şi carele nu mai puteau să urce nici trase de boi, iar fetele erau plecate după înţelegerea cu Hangiţa au ieşit din pădure nişte vlăjgani înarmaţi, mascaţi şi au tăbărât pe Hangiu.

– Banii sau moartea, şi repede, cu noi să nu te joci că nu glumim. Sărmanul Hangiu s-a uitat după nevastă-sa, dar femeia dispăruse, nu era de găsit nicăieri. Ar fi dat toţi banii ca să-şi salveze viaţa, dar nu ştia unde sunt. Hoţii l-au schingiuit, l-au ţinut cu capul în butoiul cu apă, n-au scos nimic de la el, omul nu ştia unde sunt banii şi s-a spus că au chinuit şi cadavru.

– Da’ Hangiţa unde a fost, de ce n-a adus banii să-şi salveze bărbatul? l-au întrebat oamenii pe singurul martor, Zănatecul, un bâlbâit pripăşit la Han, care n-a putut să răspundă.

Au vorbit, mai târziu, bârfitorii, s-au spus multe, că hoţii au fost vorbiţi cu Hangiţa, care trăia cu morarul blond şi mustăcios de pe Valea Topologului, că Hangiul se purta rău, că se îmbăta şi o bătea cu biciul, că îşi luase amantă şi câte alte bârfe.

Cine poate acum, după atâţia ani să mai afle adevărul?

Din tot ce s-a spus şi s-a petrecut a rămas doar povestea cu final pilduitor, căci moartea Hangiului n-a rămas nepedepsită, Hangiţa n-a mai putut să ţină Hanul, s-a luat şi de băutură, a fost părăsită de toţi, numai Zănatecul a rămas lângă ea şi după un timp s-a întors şi el în sat înspăimântat: „Mâncat porcii, mâncat porcii”. Când au ajuns oamenii la Han au înţeles că Zănatecul nu minţise. Închişi în ceair, fără apă, nemâncaţi, porcii, bine hrăniţi înainte cu resturi şi cu ghindă protestau în felul lor, grohăind din ce în ce mai tare. Deranjată şi ameţită de băutură, Hangiţa a intrat în ceair să-i liniştească dar animalele au tăbărât pe ea şi au sfârtecat-o. Nici morarul n-a rămas nepedepsit, a ars împreună cu moara, într-o noapte când a venit beat şi a uitat o ţigară aprinsă.